Principiile şi regulile de fertilizare în agricultura biologică (organică) (1)

1. Principiile de fertilizare în agricultura biologică (organică)

Scopul fertilizărilor este aportul de elemente fertilizante în sol pentru furnizarea unei nutriţii echilibrate şi suficiente. Solul trebuie să fie capabil de a furniza plantelor elemente nutritive din materii organice nepoluate precum şi din îngrăşăminte minerale greu solubile.

Nutriţia să fie echilibrată pentru evitarea carenţelor şi exceselor în unul sau altul dintre elemente şi pentru a obţine produse de o bună calitate nutritivă şi gustativă.

Nutriţia să fie suficientă (după cerinţele plantelor) dar nu maximal deoarece scade calitatea produselor (% de substanţă uscată scade şi creşte cel de nitraţi).

2. Reguli de fertilizare în agricultura biologică (organică)

Îngrăşămintele organice constituie baza fertilizării biologice – ca tehnică îngrăşămintele organice vor fi aplicate de aşa manieră încât niciodată o materie organică proaspătă (nefermentată sau îngrăşăminte verzi) nu va veni în contact cu rădăcinile plantelor. Materiile organice trebuie să fie în prealabil fie compostate fie aşezate la suprafaţă şi apoi încorporate printr-o arătură superficial (5-10 cm) în sol.

Îngrăşămintele minerale constituie întotdeauna o completare a fertilităţii organice. Îngrăşămintele minerale se folosesc numai în cantitate mică pentru a completa sau echilibra materia organică. Ca tehnică, îngrăşămintele minerale se aplică sub formă greu solubilă în sol. Aceste minerale insolubile apropiată de forma lor naturală sunt în principal algele şi carbonaţii de calciu, fosfaţii naturali şi pudra (praful) de rocă.

Îngrăşămintele minerale nu vor fi aplicate niciodată sistematic şi ritmic ci numai pe măsura nevoilor solului şi a plantelor.

Cerinţele solului în elemente nutritive se determină prin:

-          observaţii asupra solului într-un profil de sol;

-          observaţii asupra culturilor remarcând carenţele şi atacurile paraziţilor;

-          prin analize chimice de laborator.

Nevoile solului în elemente nutritive primează asupra nevoilor plantelor

Îngrăşămintele folosite în agricultura biologică (organică sau ecologică)

Îngrăşămintele folosite în agricultura biologică (ecologică) sunt: îngrăşăminte organice, amendamente şi îngrăşăminte minerale naturale.

Îngrăşămintele organice folosite frecvent în agricultura ecologică sunt: gunoiul de grajd, urina şi mustul de gunoi, compostul, îngrăşăminte verzi şi resturile vegetale.

1.1 Gunoiul de grajd

Gunoiul de grajd este un amestec de dejecţii solide şi lichide provenite de la animale şi, în majoritatea cazurilor, de materiale grosiere folosite ca aşternut. În majoritatea cazurilor, gunoiul de grajd are efecte pozitive asupra solului şi a plantelor cultivate, este însă şi o sursă importantă de infestare a terenurilor cu buruieni şi uneori cu agenţi patogeni şi de poluare cu azot a solurilor şi a apelor de suprafaţă şi adâncime.

La majoritatea culturilor, gunoiul de grajd, indiferent de tip, se aplică în două sezoane importante:

1. vara – toamna, după recoltarea cerealelor de toamnă şi până la începerea arăturilor de toamnă

2. primăvara în perioada martie-mai

Cantitatea de gunoi necesară pe parcele cultivate cu plante anuale se calculează înmulţind necesarul anual (10 t/ha) cu lungimea rotaţiei (numărul de ani). Gospodăriile şi fermele cu multe tipuri de soluri vor fertiliza prioritar cu gunoi parcelele cu soluri grele.

1.2. Urina şi mustul de bălegar sunt dejecţiile lichide, respectiv, fracţia lichidă a bălegarului produs de animale. Compoziţia chimică a urinei şi mustului de bălegar le încadrează în categoria produselor organice azotopotasice. Starea fizică şi compoziţia chimică a urinei şi mustului de bălegar orientează folosirea acestora în două direcţii:

·         Activator al fermentării gunoiului de grajd şi al compostului;

·         Îngrăşământ cu acţiune rapidă, atât ca îngrăşământ de bază, cât şi foliar.

Fertilizarea cu urină şi must de bălegar se face numai o dată la 3-4 ani pentru a evita îmburuienarea terenurilor şi decalcifierea plantelor şi a vieţuitoarelor ierbivore.

• 1.3. Compostul respectând însă principiile agriculturii biologice, un aport regulat de compost, compensează pierderea humusului şi redă solurilor cultivate fertilitatea lor naturală. Compostul reprezintă produsul final al biodegradării controlate (compostării) a deşeurilor organice de natură vegetală sau animală. El este un produs stabil, igienizat şi bogat în humus, ce poate fi utilizat ca îngrăşământ, amendament sau suport de cultură. Coeficientul de mineralizare a humusului este 1,67-1,75%, iar pentru compensarea pierderilor anuale de 1% humus trebuie să aplicăm 10 t/ha/an compost fermentat (100kg/ar). Echilibrul se menţine dacă aplicăm anual 10 t/ha compost fermentat, iar creşterea de la 2 la 3% humus va fi realizată în 10 ani dacă se aplică 40 t/ha compost fermentat (400 kg/ar/an). Fiind o biodegradare controlată, microorganismele responsabile, desfăşoară o activitate complexă, condiţionată de patru parametrii esenţiali:

•           Oxigenarea: Procentul de oxigen trebuie să fie suficient de ridicat (20% în mediu). Scăderea lui sub 5% indică apariţia anaerobiozei;

•           Caracteristicile fizico-chimice ale produselor supuse compostării: raportul adecvat C/N se situează în jur de 25-30: 1 şi trebuie diminuat prin compostare până la valori de 10-12: 1;

Temperatura: este manifestarea cea mai bine percepută în compostare, ea asigurând igienizarea (distrugerea germenilor patogeni, a seminţelor de buruieni);

 Umiditatea: este necesară vieţii microorganismelor; o umiditate de 40-70% este optimă.

Procesul de compostare cuprinde două faze principale:

·         fază de fermentare/descompunere: degradarea rapidă a materiei organice proaspete de către microorganisme cu degajare de căldură, iar prin menţinerea temperaturii de 60ºC timp de 4 zile se realizează igienizarea compostului.

Această activitate bacteriană necesită o aprovizionare cu apă şi oxigen. Această fază durează câteva zile până la câteva săptămâni. Se observă, o dată cu reacţiile metabolice de degradare, o scădere în volum (de 30-50%) si greutate (40-60%) din cantitatea iniţială, prin pierderea apei şi dioxidului de carbon.

·         fază de maturare în care are loc biosinteza lentă a humusului, care nu necesită nici apă, nici oxigen şi poate dura câteva luni până când se atinge gradul de maturare urmărit.

Aportul compostului are efecte benefice asupra solului manifestate atât fizic şi chimic, cât şi biologic.

EFECTE FIZICE:

• Culoarea închisă a solului (datorată humusului) modifică comportamentul termic al acestuia şi de asemenea devine mai bun absorbant al luminii cu influenţă benefică în creşterea vegetală;

• Stabilirea structurală şi porozitatea mai bună facilitează creşterea rădăcinilor şi implicit dezvoltarea vieţii biologice (creşterea activităţii bacteriene a solului);

• Retenţia mai bună a apei de către sol limitează eroziunea;

• Aportul de compost pe solurile argiloase permite o îmbunătăţire a drenajului.-12: 1;

EFECTE CHIMICE:

• O mai bună reglare a cantităţii de elemente nutritive pentru plante;

• Putere de tamponare ridicată (pH);

• O îmbunătăţire a puterii de retenţie a solului în ce priveşte ionii minerali sau organici;

• O acţiune energică (oxidarea C si H);

• Frânarea acidifierii solului.

EFECTE BIOLOGICE:

• Aportul humusului reprezintă sursa de nutriţie pentru flora si fauna solului;

• O acţiune nutritivă progresivă: mineralizarea azotului, eliberarea fosforului şi sulfului.

1.4. Îngrăşămintele verzi

Sunt diferite plante, mai ales leguminoase care se cultivă în mod special, singure sau în amestec, pentru a îmbunătăţii însuşirile solului.

Majoritatea plantelor cultivate ca îngrăşământ verde fac parte din 3 familii botanice:

1. Fabaceae (Leguminosae): bob, mazăre, măzăriche, lupin, fasoliţă, soia, trifoi, sulfina (Mellilotus officinalis), etc.

2. Brassicaceae (Cruciferae): rapiţa, muştar etc.

3. Poaceae (Gramineae): secară, triticale si ovăzul în amestec cu leguminoase anuale.

Se recomandă:

• ca aceste îngrăşăminte să fie tocate mărunt

• uniform împrăştiate pe teren

• să nu se introducă direct în sol, ci numai după o perioadă de compostare la suprafaţă.

Dintre dezavantajele îngrăşămintelor verzi sunt:

• costurile relativ mari cu înfiinţarea, recoltarea şi încorporarea culturilor

• efectele de blocare a azotului mineral

• de intensificare a mineralizării materiei organice din sol.

2. Amendamente

Cele mai folosite amendamente sunt:

• algele lithothamne (în Europa de Vest), piatra de var măcinată, tufurile vulcanice, marna şi dolomitul, pentru corectarea reacţiei acide

• gipsul, clorura de calciu si praful de lignit pentru corectarea reacţiei alcaline.

Piatra de var măcinată se produce în carierele de extragere a pietrei de var şi se prezintă sub formă de pulbere de culoare albă, cenuşie sau gălbuie. Conţine calciu (40-50%) sub formă de carbonat de calciu şi se foloseşte pe toate tipurile de sol cu reacţie acidă, de obicei toamna.

Tufurile vulcanice se prezintă ca o masă spongioasă uşor fărâmicioasă, de culoare gri deschis până la gri închis şi conţin 45-56% Ca sub formă de carbonat de calciu şi 10-20% nisip si argilă. Au acţiune mai rapidă decât piatra de var măcinată.

Marna are culoare gri şi gri-închis, conţine 15-30% Ca sub formă de carbonat de calciu şi 25-75% nisip şi argilă şi are acţiune mai rapidă decât piatra de var măcinată. Marnele mai bogate în argilă sunt mai potrivite pentru solurile nisipoase, iar cele bogate în nisip pentru solurile argiloase. La noi în ţară, local, se foloseşte o marnă numită polechim sau polochim care conţine 13-20% carbonat de calciu şi 32-35% argilă.

Dolomitul este un amestec de carbonat de calciu (54%) cu carbonat de magneziu (45%), conţine 25-30% CaO şi are efect de neutralizare mai mare decât piatra de var măcinată. Datorită conţinutului ridicat de magneziu se recomandă a se aplica mai ales în asolamentele cu trifoi, lucernă, lupin, cartof, rădăcinoase furajere, sfeclă de zahăr, varză etc.

Gipsul conţine 79% sulfat de calciu si aproximativ 21% apă.

Clorura de calciu este incoloră şi uşor solubilă în apă cu care poate forma repede soluţii suprasaturate. Se prezintă sub formă spongioasă şi higroscopică şi conţine 16% Cl si 19% Ca.

Praful de lignit conţine sulf şi acizi humici şi este eficient mai ales pe soloneţurile care fac crustă.

3.1. Îngrăşăminte cu azot

Se recomandă azotatul de sodiu un îngrăşământ mineral produs în Chile care conţine 16% N.

3.2. Îngrăşăminte cu fosfor

Fermele biologice folosesc fosfaţii naturali, zgura lui Thomas, creta fosfatică şi făina de oase.

Fosfaţii naturali sau fosforiţii sunt roci sedimentare de precipitaţie care se folosesc ca materie primă pentru fabricarea îngrăşămintelor chimice cu fosfor. Cele mai bune rezultate se obţin pe solurile acide, unde ionii de hidrogen din sol creează un mediu favorabil transformării rocii fosfatice într-un îngrăşământ cu fosfor uşor asimilabil de către plante.

Îngrăşăminte minerale naturale

Îngrăşăminte cu fosfor

Zgura lui Thomas este un produs secundar din procesul de prelucrare a fontei în oţel. Se prezintă sub formă de pulbere fină şi are culoarea cenuşie negricioasă. Este un îngrăşământ puţin solubil în apă, dar solubil în acizi slabi şi citrat de amoniu.

În compoziţia chimică a acestui îngrăşământ intră:

·         Fosfor total (P2O5) – 11-24%

·         Fosfor asimilabil (P2O5) – 10-24%

·         Calciu (CaO) – 38-50%

·         Magneziu (MgO) – 2-5%

·         Mangan (MnO) – 5-13%

·         Fier – 8-15%

Acest îngrăşământ se recomandă la plantele cultivate pe terenurile cu reacţie acidă.

Făina de oase se prezintă sub forma unei pulberi de culoare alb murdar, aspră la pipăit. În funcţie de procedeul de fabricare conţine în medie 15-34% P2O5 şi 0,7-4% N. Se recomandă prioritar pe solurile cu reacţie acidă sau neutră.

Cenuşa este reziduul solid care rămâne în urma arderii complete a substanţelor organice vegetale cum ar fi: conifere, foioase, paie de grâu şi secară, vreji de cartofi, fân de trifoi, cenuşă de turbă etc. Este un îngrăşământ potasic care conţine însă şi însemnate cantităţi de fosfor, calciu, magneziu şi microelemente. Se poate aplica pe toate tipurile de sol şi în orice perioadă de timp: înainte de arătură, la pregătirea terenului pentru însămânţare şi în timpul vegetaţiei culturilor. Cenuşa se poate folosi la tratamentul seminţelor (10-15kg/ha), localizat pe rând (100-200 kg/ha) sau la cuib (15- 20 g la fiecare cuib), concomitent cu semănatul şi foliar sub formă de soluţii (50-150 g cenuşă dizolvată în 10 l de apă).

3.4. Îngrăşăminte cu magneziu. În afară de dolomit, agricultorii ecologişti mai folosesc sulfatul de magneziu de origine marină sau terestră (kiseritul).

3.5. Îngrăşăminte cu siliciu. Cele mai folosite sunt granitul, bazaltul şi porfirul, care în afară de siliciu (50-65% SiO2) mai conţin potasiu (3-10% K2O), magneziu (2-7% MgO) şi o gamă largă de microelemente. Problemele acestor îngrăşăminte sunt costurile mari cu mărunţirea şi gradul redus de solubilitate al elementelor nutritive.

Ing. Prot. Mediului Albert Felecan Sorina şi Ing. Prot. Mediului Voevod Mihai

Cultivatorii Directi din Romania: SCDR

Cultivatorii Directi din Romania: SCDR: Statut sindicatului Denumirea Sindicatului este: ’’CULTIVATORII DIRECŢI DIN ROMÂNIA’’. Membrii Sindicatului pot fi: agricult...

Agricultura biodinamică

Prin agricultură biodinamică se înţelege cultivarea şi producerea alimentelor, îngrijirea animalelor şi a peisajului, realizate după principii antropozofice. Ea a fost întemeiată în anii 1920 de către o comunitate de agricultori germani care i-au solicitat lui Rudolf Steiner puncte de vedere spiritual-ştiinţifice pentru practicarea agriculturii, în opoziţie cu cele oferite de ştiinţa materialistă, care introdusese îngrăşămintele chimice, fapt considerat a fi cauza degradării calităţilor nutritive ale alimentelor. În Germania şi alte ţări europene aceste produse se comercializează în prezent sub sigla Demeter, presupunând de asemenea forme ecologice de combatere a dăunătorilor şi opoziţie faţă de cultivarea alimentelor modificate genetic.

           Spre deosebire de agricultura obişnuită sau cea ecologică, aceasta combină armonios dimensiunea spirituală reprezentată de relaţia om-pământ şi dimensiunea cosmică. Acest lucru presupune comprehensibilitatea şi interpretarea pământului ca fiind un organism viu şi auto-suficient, format din plantele şi animalele care locuiesc la un moment dat într-un anume loc. Fiecare organism se relaţionează cu celelalte cu ajutorul cosmosului, primind o anumită influenţă a forţelor naturale precum luna, soarele sau anotimpurile. În acest mod se poate ajunge la o optimizare a calităţii plantelor şi se poate determina momentul în care se va realiza semănatul sau recoltarea.

        Cel mai important punct al agriculturii biodinamice este interconectarea dintre om, plante şi animale şi uniunea acestora într-un unic organism agricol. Agricultorii biodinamici cred într-o serie de valori esoterice asemănătoare alchimiei medievale sau astrologiei.

         Asemănătoare oarecum agriculturii ecologice, aceasta nouă formă presupune credinţa şi consecvenţa din partea celor care s-ar aventura pe termen lung într-un asemenea proiect. Pentru ca orice plantă să crească şi să se dezvolte este necesară o colaborare productivă între forţă şi substanţă. Acestea fiind spuse interrelaţiile dintre speciile de plante  şi bacteriile sau viruşii din pământ sunt considerate a fi sisteme aproape închise, pierderile cauzate, fiind considerate de specialişti, minime. Fertilitatea solului, ciclicitatea diversificata în interiorul unui teritoriu sunt caracteristice unui ecosistem rural astfel încât aspectul pământului cultivat este diferit, proporţionând beneficii majore. 

            Antropozofia ne permite să amplificăm cunoştinţele despre natura şi fiinţa umană, ceea ce explorăm cu ajutorul simţurilor fiind  explicaţia raţională provenita din ştiinţele naturale. K.J. Schrver afirma „organizarea distruge cauza şi efectul astfel încât acestea nu mai există într-o modalitate strict fizică într-un anume organism, ci principiul vieţii se regăseşte acolo unde sunt dotate anumite caractere”. Efectele acestui principiu se reflectă prin maniera în care planta constituie forma şi substanţa, metamorfozele extinzându-se sub formă de specii multiple localizate în schimbările ambientale provocate de comunităţile de plante. Creşterea, dezvoltarea şi înmulţirea se sumează corespondentelor particulare proceselor anorganice, singurul principiu fiind cel eteric, denumit astfel de către ştiinţa spirituală antropozofica. 

          Cel mai probabil agricultorul nu este obişnuit să analizeze relaţiile care se stabilesc între seminţe şi ciclicitate, însă comprehensibilitatea acestor fenomene conduce implicit la analiza ritmului lunar care afectează  în principal organismele acvatice şi accidentele atmosferice.

-- INFLUENŢE TERESTRE

- viaţa din interiorul solului, umiditatea atmosferică, apa şi nutrienţii din sol

- conţinutul ridicat de humus şi nutrienţi

- proteine şi cenuşă

- îmbolnăviri ale plantei, calitate minimă

- fertilizare, irigare

INFLUENŢE COSMICE

- căldura, lumina, condiţii climatice, ritm zilnic şi anual

- soare, cer înnourat şi ploaie, clima în general

- maturizare, menţinerea calităţii fructului şi seminţelor plantei

- eliminarea deficienţelor în vederea obţinerii unei calităţi optime.

        În ţara noastră exista şi se practică deja agricultura biodinamică, acestea fiind în acelaşi timp şi centre de formare profesională. Recomandarea cea mai importantă în acest caz este  studiul practic al acestui tip de agricultură, pentru a putea distinge între agricultura ecologică şi cea biodinamică, cea din urmă fiind considerată mult mai avansată. 

Loredana Terec - Vlad

de ce laptele este alb dacă iarba este verde

COMPOZIŢIA CHIMICĂ ŞI STRUCTURA LAPTELUI

sau de ce laptele este alb dacă iarba este verde

Laptele poate fi definit ca: “secreţia proaspătă, integrală obţinută prin mulgerea completă a mamiferelor sănătoase, excluzând laptele obţinut în perioada de 15 zile înainte şi 7 zile după fătare (lapte colostru)”. Este un lichid de culoare alb-gălbui,  cu gust dulce şi miros caracteristic plăcut, cu o compoziţie chimică complexă ce variază în funcţie de specie, rasă, alimentaţie, vârstă, stare de sănătate.

            Laptele de vacă are un conţinut mediu de apă de 87,5% şi substanţă uscată totală de 12,5% compus din: grăsime, proteine, lactoză, substanţe minerale, vitamine şi enzime.

Substanţe organice

            A. Grăsimea – trigliceride, steroli (colesterol, ergosterol, 7-dehidroergosterol), fosfolipide (lecitina, cefalina, sfingomielina), acizi graşi liberi.

            B. Substanţe azotate:

     1. substanţe proteice: cazeina, proteinele zerului (lactalbumina, proteozopeptone, lactoglobulina), anticorpi (aglutinine), enzime (oxidaze, reductaze -  lactoperoxidaza, catalaza, reductaza aldehidică ; hidrolaze, fosforilaze – lipaza, fosfataza, proteaza, amilaza).

                 2. substanţe neproteice : acizi aminaţi liberi, colina, guanidina, metal-guanidina, creatinina, creatina, acid carbaminic, uree, acid uric, acid sulfocianic.

            C. Substanţe neazotate – lactoza, oligozaharide, acizi organici (acid lactic, acid citric, acid butiric, acid piruvic), ceruri.      

            D. Vitamine – A, B₁, B₂, B₃, B₄, B₅, B₆, B₁₂, C, D, E, K, P.

            Substanţe anorganice : Ca, Na, K, Mg, Mn, Fe, Co, Cu, Zn, P, floruri, cloruri, ioduri.

            Gaze : O₂, N₂, CO₂, NH₃.

            Lipidele laptelui

            Grăsimea este componenta cea mai variabilă, situându-se în limite destul de largi chiar în cadrul aceleiaşi specii. Ea se sintetizează în glanda mamară şi din punct de vedere chimic este formată din: gliceride şi substanţe de asociaţie ca: fosfolipide, steroli, pigmenţi, vitamine liposolubile (A) şi acizi graşi liberi. Lipidele se găsesc în lapte sub formă de globule de grăsime de formă uşor eliptică, globule ce sunt înconjurate la suprafaţă de o membrană lipoproteică. Datorită gradului mare de dispersie grăsimea laptelui are câteva particularităţi:

·                                se emulsionează uşor şi se asimilează aproape integral;

·                                are un punct de topire sub temperatura corpului uman (sub 37⁰C) astfel încât în formă

lichidă favorizează unele reacţii enzimatice;

·                                membrana lipoproteică are un pH convenabil acţiunii lipazelor.

Grăsimea propriu-zisă (gliceridele) este formată din mono-, di-, trigliceride ce conţin acizi graşi saturaţi şi nesaturaţi în diferite proporţii, ceea ce conferă anumite proprietăţi cu influenţă asupra consistenţei şi conservabilităţii. Acizii graşi saturaţi sunt:

- volatili – solubili (butiric, caproic);

      - insolubili (caprilic (C₈), caprinic (C₁₀));

            - puţin volatili: acid lauric (C₁₂);

            - nevolatili insolubili: acid miristic (C₁₄), acid palmitic (C₁₆), acid stearic (C₁₈), acid arahnic (C₂₀);

            - acizi graşi nesaturaţi cu o legatură dreaptă: acid oleic, C₁₀ – C₁₆;

            - acizi graşi polinesaturaţi neconjugaţi: acid linoleic, acid linolenic, acid arahidonic.

            Acidul oleic, palmitic si stearic constituie 70-75 % din totalul acizilor graşi şi din aceştia 1/3 o reprezintă acidul oleic.

Globula de grăsime

            1. fracţiuni de trigliceride cu punct de topire scăzut

            2. fracţiuni de trigliceride cu punct de topire ridicat

            3. membrana lipoproteică

            Globulele de grăsime au dimensiuni între 0.1 – 10 μ şi sunt formate din trei straturi. În structura membranei intră: fosfolipide, colesterol, vitamina A, enzime (spre interior), proteine (spre exterior) ce sunt legate de fosfolipide prin legături electrostatice.

            Proteinele laptelui

            Conţinutul de proteine din lapte variază în funcţie de: specie, rasă, alimentaţie, stadiul lactaţiei, starea fiziologică a animalului. Proteinele sunt macromolecule formate prin înlănţuirea a aproximativ 25 resturi de alfa-aminoacizi, proprietăţile acestora influenţând proprietăţile specifice ale proteinelor laptelui. În lapte există trei grupe de proteine: cazeina, proteinele zerului şi proteozo-peptonele.

            Cazeina se scindează în fracţiunile: α_S1-CN ; α_S2-CN; β-_CN; γ-_CN; K-CN.

            Proteinele zerului: α- lactalbumina, β - lactoglobulina, serumalbumina, globuline imune, substanţe azotate neproteice, proteozo-peptone.

            Cazeina reprezintă 80 % din proteinele laptelui, restul de 20 % reprezintă proteinele zerului.

            Cazeina se găseşte sub formă de micelii.

            Calciu organic 20 % legat de micelii, Calciu mineral 80 %.

            Glucidele laptelui

            Laptele conţine o cantitate de glucide sub formă de soluţie adevărată imprimându-i acestuia un gust dulceag. Glucidele sunt: neutre (lactoza), azotate (N-glucozamina acetilată, N-galactozamina acetilată), acide (acidul sialic este legat de lactoză şi substanţele azotate).

            Galactoza se găseşte în lapte în proporţie de 4,7 – 5,2 % şi reprezintă 40 % din substanţa uscată a laptelui. Este de 6,25 ori mai puţin dulce ca zaharoza, iar substanţele proteice din lapte îi maschează parţial gustul de dulce al lactozei.

            Lactoza este sintetizată în glanda mamară din glucoza din sânge şi acizii volatili produşi în stomacul animalului. Ea este una din substanţele importante în nutriţia omului, fiind singura sursă de galactoză componentă a galacto-cerebrozidelor din ţesutul nervos. Lactoza este substratul pentru numeroase microorganisme producând fermentaţia ce are o importanţă tehnologică: obţinerea produselor lactate acide, a acidului lactic şi lactaţiilor, şi la maturarea brânzeturilor.

            În lapte, lactoza se găseşte sub două forme izomere α, β care se deosebesc prin poziţia unei grupări hidroxil (–OH) pe un C al glucozei, şi care sunt în echilibru. În echilibru sunt şi forma anhidră şi hidratată, ele putând trece una în cealaltă: α sau β lactoza anhidră trece reversibil în α sau β lactoză hidrat şi α lactoza (anhidră sau hidratată trece în β lactoză (anhidră sau hidratată). În lapte se mai găsesc în cantităţi foarte mici oligozaharide importante datorită activităţii lor biologice. Oligozaharidele neproteice – glucoza, fructoza, galactoza, arabinoza; azotate – N-acetil glucozamina, N-acetil galactozamina, care sunt factorii de creştere pentru Lactobacillus bifidus, specie predominantă a microflorei sugarilor. Glucidele acide din lapte sunt reprezentate de: acidul lactamic, acidul neuraminic (sunt acizi sialici).

            Vitaminele laptelui

            Laptele este o sursă importantă de vitamine necesare dezvoltării nou-născuţilor. Cantităţile de vitamine sunt variabile, factorul determinant fiind regimul alimentar al animalului. Vitaminele liposolubile se găsesc cu preponderenţă în smântână şi unt, iar cele hidrosolubile în laptele smântânit şi în zer. Vitaminele sunt: A, B₁, B₂, B₃, B₄, B₅, B₆, B₁₂, C, D, E, K, P.

            Enzimele laptelui

            Enzimele sunt substanţe chimice complexe, de natură organică, proteino-coloidal solubile, dotate cu activitate catalitică. Se mai numesc şi biocatalizatori. În lapte există 16 sisteme enzimatice. Originea lor poate fi endogenă sau exogenă (atunci când enzimele provin din sânge prin traversarea ţesutului mamar sau atunci când sunt secretate de microorganisme). În funcţie de tipul reacţiei pe care o catalizează se împart în 6 mari clase: oxidoreductaze, transferaze, hidrolaze, liaze, izomeraze, ligaze. În mod obişnuit, în lapte se găsesc enzime din primele 3 clase care prezintă importanţă sub următoarele aspecte: sensibile la căldură, unele sunt factori de degradare a unor componente ale laptelui, folosesc la determinarea calităţii igienice a laptelui, au acţiune bactericidă, asigură protecţia limitată a laptelui.

            Principalele tipuri de enzime din lapte:

·                                oxidoreductaze: peroxidaza, xantinoxidaza, catalaza, sulfhidriloxidaza;

·                                transferaze: ribonucleaza, lactozosintelaza;

·                                hidrolaze: lipaza, fosfataza alcalină, proteaza, amilaza, lizozimul.

Gazele laptelui

Laptele are un conţinut de gaze variabil între 3-8 %. Imediat după mulgere predomină CO₂, după care, în contact cu aerul cantitatea de CO₂ scade crescând cantitatea de O₂ şi N₂. Laptele conţine şi mici cantităţi de NH₃.

            Microorganismele laptelui

            Microorganismele sunt de trei tipuri: drojdii, mucegaiuri şi bacterii. Laptele imediat după mulgere conţine un număr de microorganisme, cuprins între câteva mii/ml până la câteva milioane/ml.  Acestea au mai multe surse de provenienţă:

a.                               mamela, în interiorul căreia, pe canalul galactofor pot pătrunde o serie de bacterii nepatogene cu acţiune proteolitică şi acidifiantă, iar în cazul animalelor cu afecţiuni mamare pot apare şi germeni patogeni;

b.                              partea exterioară a ugerului;

c.                               mâinile mulgătorului sau aparatele de muls;

d.                              praful şi mizeria din grajd.

Laptele este un mediu foarte bun pentru dezvoltarea microorganismelor.

Bacterii:

-                                 bacterii gram (+): Lactobacillaceae, Streptococaceae;

-                                 bacterii homofermentative (transformă lactoza în acid lactic), ex.: Lactobacillus bulgaricus, Lactobacillus thermophilus, Lactobacillus casei, Lactobacillus lactis, Streptococcus lactis, Streptococcus cremoris;

-                                 bacterii lactice heterofermentative (produc acid lactic, alte substanţe şi gaze), ex.: Lactobacillus bifidus, Lactobacillus caucasicus, Lactobacillus brevis, Leuconostoc citrovorum;

-                                 genul Bacillus: Bacillus subtilis, Bacillus mezentericus, Bacillus cereus, Bacillus mycoides;

-                                 genul Clostridium: Clostridium butyricum, Clostridium tyrobutyricum, Clostridium sporogenus;

-                                 bacterii gram (-) reprezentate de: Enterobacteriaceae (bacterii coliforme: Escherichia coli), Pseudomonas alcaligenes – nedorite în lapte.

Drojdii:: - pot avea rol negativ, când fermentează lactoza cu formare de alcooli şi gaze, prevenind balonarea brânzeturilor sau defecte de gust. Ex.: Sacharomyces lactis, Sacharomyces fragilis, Torula sferice, Torula cremoris;

          - pot avea rol pozitiv: Torula chefiri, Torula cumâs.

Mucegaiuri : - rol negativ : Monilis nigra, Penicillium casei, Cladosporium butyri, Mucor

mucedo, Oedium lactis.

                                 - rol pozitiv: Penicillium camemberti, Penicillium roqueforti. 

SECARA – CULTIVARE ECOLOGICĂ

Secara aparţine familiei  Poaceae (Gramineae), genului  Secale. Secara cultivată aparţine speciei  S. cereale, var. vulgare.

1. Importanţă, biologie, ecologie

• Boabele se folosesc pentru panificaţie (a doua cereală panificabilă după grâu,)

- pâinea de secară este mai neagră decât cea de grâu, însă este „hrănitoare şi priitoare sănătăţii” I. Ionescu de la Brad, cu gust acrişor.

- făina de secară, în amestec cu cea de grâu, dă o pâine de bună calitate (gustoasă şi hrănitoare),

- din făina de secară si mierea de albine se prepară turta dulce apreciată pentru gustul şi acţiunea ei laxativă,

- la fabricarea alcoolului şi la extragerea amidonului, glucozei, dextrinei,

- prin infecţia cu Claviceps purpurea se obţin scleroţi (cornul secarei), care conţin alcaloizi (ergotina, ergotamina, ergotoxina, ergobazina, ergometrina etc.) utilizaţi la prepararea unor medicamente împotriva hemoragiilor, a migrenelor, tensiunii arteriale.    

1.1. Importanţă

• singură sau în amestec cu măzărichea de toamnă (Vicia villosa) sub formă de borceag dă un nutreţ foarte timpuriu şi de bună calitate, utilizat ca masă verde, fân sau siloz,

• Tărâţele sunt un furaj concentrat valoros, bogat în proteine, lipide şi săruri minerale,

• Paiele se folosesc ca aşternut pentru animale, la fabricarea celulozei şi hârtiei, la acoperirea adăposturilor simple, pentru împletituri,

•valorifică solurile acide sau cele nisipoase şi reuşeşte în zonele cu climă rece şi umedă sau în zonele secetoase.

 1.2. Compoziţia chimică a bobului

► Glucidele - cca. 82 % din masa bobului (se acumulează în principal în endosperm) 

► Proteinele - cca. 13,5 % (în stratul cu aleuronă şi în embrion)

► Lipidele - cca. 2 % (în embrion şi în stratul cu aluronă)

► Vitamine din complexul B (B₁, B₂,) şi vitamina PP.

Glutenina şi gliadina formează un gluten de calitate inferioară celui de grâu.

1.3. Răspândire

Pe plan mondial, 2006, ocupă cca. 5,9 mil. ha, cu o producţie medie de 2,2 t/ha. Secara se cultivă pe scară largă în special în ţările din nordul Europei, unde grâul dă rezultate mai slabe.

       România cultivă în prezent cca. 30-45 mii  ha, cu o producţie medie de cca. 2 t/ha.

În România (2009) se cultivă soiul de toamnă Suceveana.

1.4. Origini

Zona de origine a secarei este

- estul şi nordul Europei

• Asia de Sud-Vest,

•Asia Mică şi

•Caucazul

Secale vavilovi  şi  Secale silvestre → Secale segetale →Secale cereale

1.5. Particularităţi biologice

        Germinarea secarei are loc la temperatura minimă de 1–2 °C şi dacă se asigură cca. 50 % apă raportată la masa bobului.   Prima frunză de după răsărire este protejată de coleoptil, care are 3-6 cm lungime, iar culoarea este roşie-violacee.

          Rădăcinile embrionare sunt în număr de 4, iar rădăcinile coronare apar de la nodurile tulpinii din sol şi au o mare capacitate de absorbţie şi solubilizare.

Capacitate de înfrăţire este mai ridicată decât a grâului, iar nodul de înfrăţire se formează la adâncime mai mică în sol.

          Tulpina formelor cultivate are 5-6 internoduri, iar înălţimea, este cuprinsă între 120-180 cm. Soiurile cultivate în ţara noastră au tulpina de 140-160 cm înălţime.  

           Frunza. în primele faze are culoarea roşie-violacee, apoi antocianul dispare şi devin verde-albăstrui. Urechiuşele şi ligula sunt de mărime mijlocie şi glabre.

           Inflorescenţa secarei este un spic cu 10-35 spiculeţe (câte unul pe un călcâi al rahisului); fiecare cu 2-3 flori din care 2 flori fertile.

            Polenizarea este alogamă, anemofilă,

           Fructul secarei este golaş cu grad diferit de acoperire în pleve, de culoare verzuie până la gălbui (la care făina este mai albă), de forme diferite şi cu MMB între 30-50 g.

1.6. Cerinţele faţă de climă şi sol

          Cerinţele faţă de căldură. Germinaţia are loc la temperatura de 1-3 °C, înfrăţirea la 6–12 °C, formarea paiului la cca. 14 °C, la înflorire 14–16 °C, pt. formarea şi umplerea bobului 18–20 °C. Suma de grade pe perioada de vegetaţie este cuprinsă în limitele 1.800–2.100 °C.

          Cerinţele faţă de umiditate. Sunt moderate, coeficientul de transpiraţie este de 250-400, reuşind atât în zonele mai reci şi umede cât şi în climatele secetoase.

          Cerinţele faţă de sol. Sunt moderate datorită sistemului radicular profund şi a capacităţii mari de absorbţie, valorificând solurile acide (podzoluri), nisipoase, uşor pietroase, moderat alcaline

1.7. Zone ecologice

Pe solurile nisipoase din sudul Olteniei, vestul   Transilvaniei şi N-E Bărăganului şi în zonele sub-montane din Moldova, Transilvania, Muntenia şi Oltenia.

2. Tehnologia de cultivare a secarei

2.1. Rotaţia

Secara având un sistem radicular bine dezvoltat, este puţin pretenţioasă faţă de sol şi planta premergătoare.           

            Premergătoarele cele mai bune sunt: leguminoasele anuale (lupin – ca ingrăşămant verde), borceagul, porumbul furajer, inul pt. fibre, cartofii timpurii, floarea-soarelui şi rapiţa.

            Bună premergătoare se recoltează devreme, lasă terenul curat de buruieni şi permite executarea unor lucrări agrotehnice de bună calitate.

2.2. Fertilizarea

           Consumul specific pt. 1.000 kg boabe şi paiele aferente este de: 19-35  kg N, 10-15 kg P₂O₅ şi 21-34  kg K₂O, fiind apropiat de cel al grâului. Prin faptul că se cultivă pe soluri sărace (nisipuri, podzoluri), secara reacţionează bine la îngrăşăminte. Se recomandă dozele de 40-80 kg/ha N, 40-90 kg/ha P şi 40-80 kg/ha K.          

Fertilizanţi ecologici

Produsul conţine două bacterii fixatoare de azot care prezintă avantajul de a determina asimilarea azotului în sol, preluându-l direct din atmosferă.

Acest biofertilizator asigură între 30 şi 70 de kg substanţă activă la hectar de azot.

Ecofertil P are o acţiune biostimulatoare asupra producţiei de cereale, de plante tehnice, leguminoase, pretându-se foarte bine la păşuni şi fâneţe. Prin administrarea de Ecofertil P, fosforul insolubil din sol este solubilizat, asigurându-se astfel între 30 şi 70% din fosforul necesar plantelor.

2.3. Lucrările solului

           Pt. secara de toamnă, pregătirea terenului se face ca şi pt. grâul de toamnă. Patul germinativ trebuie să fie mai bine tasat şi mărunţit, deoarece secara formează nodul de înfrăţire mai la suprafaţă, iar pericolul dezgolirii lui prin tasarea solului  datorită ploilor şi zăpezii este mare.

2.4. Sămânţa şi semănatul

            Puritatea seminţelor - min. 98 %, iar germinaţia - min. 85 %.

            Tratament la sămânţă: Biomit plussz este utilizat la tratamentul seminţei şi ca îngrăşământ foliar.

          Epoca de semănat a secarei de toamnă este cu cca. 10 zile înaintea grâului de toamnă:

                        - 10-25 septembrie în zonele mai nordice şi

                        - 25 septembrie - 5 octombrie în zonele sudice

          Densitatea este de 400-500 boabe germinabile la m².

          Distanţa între rânduri este de 12,5 cm, ca şi la alte cereale păioase (grâu, orz, ovăz).

          Adâncimea de semănat: 2-6 cm în funcţie de sol.

          Cantitatea de sămânţă este de 160-210 kg/ha.

2.5. Lucrările de îngrijire

Lucrările de îngrijire (combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor) sunt ca şi cele pt. grâul de toamnă.

            Combaterea buruienilor (este principala lucrare de îngrijire) se realizează integrat prin: rotaţia culturilor, lucrările solului: lucrări cu tesala, sămânţă pură la semănat, semănatul în epoca şi cu densitatea optimă. Având un ritm de creştere mai rapid înăbuşe buruienele.

            Combaterea bolilor şi dăunătorilor

            - metodelor preventive (distrugerea samulastrei, rotaţia culturilor, cultivarea de soiuri rezistente)

             - metodelor curative (tratament la sămânţă, capcane cu feromoni, sau insecticide pe bază de piretru în timpul vegetaţiei culturii)

NeemAzal-T/S - insecticidul ecologic cu cel mai puternic efect, conţine substanţa activă NeemAzal care se extrage din sâmburele arborelui tropical Neem Azadirachta indica A. Jus. Substanţa activă pătrunde în frunze, este sistemic şi este preluată de către insectele dăunătoare prin sugere sau masticare. El conduce la o inactivitate a dăunătorilor precum păduchii de frunză sau larvele fluturilor în decurs de câteva ore.

2.6. Recoltarea

•Se face cu combina, (ca la grâu) când umiditatea boabelor este de 15 %. Producţiile sunt între de 2-5 t/ha boabe, iar cea de paie este de cca. 2 ori mai mare decât cea de boabe.

Ing. Prot. Mediului Albert Felecan Sorina şi Ing. Prot. Mediului Voevod Mihai