Porumbul – cultivare ecologică

1. Importanţă, biologie, ecologie

1.1. Importanţă

Din 100 kg boabe se pot obţine: 77 kg făină, 63 kg amidon, 44 l alcool, 71 kg de glucoză, 1-3 l ulei, 3,5 kg turte

Întreaga plantă se poate utiliza ca furaj sau în industria celulozei, la fabricarea panourilor aglomerate, pt. obţinerea unor combustibili (metanol, etanol), sau se însilozează în faza de lapte-ceară a boabelor.

1.2. Compoziţia chimică a bobului

► Glucidele - cca. 71 % din masa bobului (din care amidon 61%)

► Proteinele - cca. 10 %

► Lipidele - cca. 4 % (în proporţie mai mare în embrion)

► Substanţele minerale - cca. 1,5 %

► Vitamine din complexul B (B1, B2), A, E şi vitamina PP

1.3. Răspândire

Pe plan mondial, în 2006, suprafaţa cultivată cu porumb a fost de 144 mil. ha. Cele mai întinse suprafeţe cu porumb sunt în SUA, China, Brazilia, India, Mexic etc.

Producţia medie mondială este de 2–6 t/ha.

În România, în 2005, se cultivă porumb pe cca. 2,6 mil. ha, cu o producţie medie de cca. 3,9 t/ha.

1.4. Sistematică. Hibrizi

Sistematică 

Porumbul (Zea mays) aparţine: familiei Poaceae (Gramineae), tribul Maydeae, genului Zea.

Varietăţile de porumb se deosebesc după culoarea boabelor şi culoarea paleelor.

Convarietăţi şi varietăţi de porumb

Convarietăţi de Zea mays

Indurata

Dentiformis

Aorista

Rugosa

Amylacea

Amyleosaccharata

Ceratina

Tunicata

1.4. Sistematică. Originea porumbului

Există 2 centre de formare a porumbului în America:   

- la nord de ecuator (unde predomină formele centrului secundar Mexic-Guatemala) şi

            - la sud de ecuator (predomină formele centrului primar Peru-Bolivia).

            În Europa, porumbul a fost adus la prima expediţie a lui Cristofor Columb, fiind cultivat prima data în Spania şi Italia. În România, porumbul se cultivă din secolul al 17-lea.

1.4. Sistematică. Hibrizi cultivaţi

După modul de obţinere, hibrizii pot fi:

  - simplii (H.S.) între 2 linii consangvinizate;

  - dublii (H.D.) între 2 hibrizi simplii;

  - triliniari (H.T.) între un hibrid simplu şi o linie consangvinizată.

Hibrizii cultivaţi în România, necesită între 110-155 zile, între răsărire – maturarea boabelor.

Clasificarea hibrizilor în funcţie de perioada de vegetaţie, cuprinde 9 grupe FAO, din care prezentăm 5.

Fiecare cultivator este bine să folosească 3-4 hibrizi diferiţi ca perioadă de vegetaţie, care ajung la maturitate în zonă.

Lista hibrizilor de porumb creaţi la SCDA Turda (2008)

Hibrizi timpurii (800 - 1200°C):

grupa FAO

- 100-200: Turda 145 (HS), Turda 165 (HT), Turda 167 (HT), Turda SU 181(HS);

- 200-300: Turda 200(HD),  Turda 201(HD), Turda Mold 188(HT), Turda Super(HT), Turda SU 182(HS);

Hibrizi mijlocii (1200-1400°C):

grupa FAO

- 300-400: Turda Favorit(HS), Turda SU 210(HS), Turda Star (HT) 

1.5. Particularităţi biologice

Rădăcina. Porumbul are o rădăcină embrionară şi 3-7 rădăcini seminale care pornesc din mezocotilul embrionului.

Din fiecare nod subteran al tulpinii se formează 8-20 de rădăcini adventive permanente.

Din nodurile supraterestre, se pot forma rădăcini adventive cu dublu rol: de ancorare şi absorbţie. Sistemului radicular la porumb poate ajunge până la o adâncime de 2,5 m, iar lateral, de 60–75 cm.

Rădăcini la porumb→

Tulpina este formată din 7-21 internoduri pline cu măduvă frecvent de 1,5-2 m, crescând odată cu perioada de vegetaţie. Din nodurile bazale se formează lăstari denumiţi copili. Frunzele au limbul lung de 50-80 cm, lat de 4-12 cm. Hibrizii cu poziţia aproape erectă a frunzelor pe tulpină suportă densităţi mari, înmagazinează mai bine energia solară şi asigură producţii superioare faţă de hibrizii cu frunze orizontale. Celulele buliforme, situate partea superioară a limbului, determină răsucirea limbului spre interior în condiţii de secetă, mărind rezistenţa la secetă.

Porumbul este o plantă unisexuat-monoică:

- florile mascule sunt grupate într-o inflorescenţă terminală de tip panicul care apare înaintea inflorescenţei femele (protandrie),

- florile femele în inflorescenţe de tip spadix, situate la subsuoara frunzelor. 

Polenizarea este alogamă, anemofilă, grăunciorii de polen putând fi purtaţi de vânt până la 1 km distanţă.

Fructul este o cariopsă, având MMB între 50­1.100 g (frecvent 200-400 g), iar MH este de 72-88 kg.

1.6. Cerinţele faţă de climă şi sol

Cerinţele faţă de temperatură

     - germinează la 8-10 °C

     - îngheţurile târzii după răsărire de –4° C ce se menţine 2-4 ore distruge plantele.

     - până la apariţia paniculului, temperatura medie lunară trebuie să fie de minimum 16-18°C

     - în fazele înflorire-fecundare, porumbul necesită o temperatură medie de 22-23°C

     - în perioada de formare şi de coacere a bobului, temperatura minimă este de 17-18°C

     - sub 10°C (pragul biologic termic al porumbului) are loc îngălbenirea plantelor şi încetarea creşterii

Cerinţele faţă de umiditate

     - consumului specific redus (233-445)

     - perioada critică - apariţiei paniculelor - maturitatea în lapte, când consumul de apă se ridică la 70-75 % din total

     - în perioada umplerii boabelor seceta provoacă şiştăvirea

Cerinţele faţă de lumină

     - porumbul, fiind plantă de zi scurtă,

Cerinţele faţă de sol

     - pretinde soluri lutoase şi luto-nisipoase,

     - bogate în humus

     - pH = 6,5 - 7,5

     - cele mai bune condiţii de vegetaţie sunt oferite de solurile: aluvionare, cernoziomuri şi brun-roşcate de pădure.

1.7. Zone ecologice

În funcţie de potenţialul termic s-au stabilit în ţara noastră 3 zone: Zona I cuprinde arealul în care suma temperaturilor biologic active este de 1.400–1.600 °C. (hibrizi: târzii 75%, mijlocii 20% şi timpurii 5%)

Zona a II-a de cultură cuprinde suprafeţele cu resurse termice cuprinse între 1.200–1.400 °C. (hibrizi: mijlocii 50%, timpurii 36%, târzii 14%)

Zona a III-a de favorabilitate are în vedere suprafeţele cu suma temperaturilor biologic active de 800-1.200 °C. (hibrizi: timpurii 74% şi mijlocii 26%)

2. Tehnologia de cultivare a porumbului 2.1. Rotaţia

Faţă de planta premergătoare, porumbul este mai puţin pretenţios. Cele mai ridicate producţii se obţin după leguminoase, urmate de cereale păioase de toamnă, inul, cânepa, cartoful, sfecla şi floarea-soarelui. Rotaţia grâu-porumb este obligatorie, din cauza ponderii de cca. 60 % a celor 2 culturi. Nu este indicată cultivarea porumbului mai mult de 2-3 ani pe acelaşi teren

2.2. Fertilizarea

Consumul specific pentru 1000 kg boabe: 18–28 kg N, 8-14 kg P2O5 şi 23–36 kg K2O.

Azotul se administrează în doze de 90-180 kg/ha.

Fosforul între 40-120 kg/ha.

Potasiul în doză de 40-120 kg K2O /ha.

Gunoiul  de grajd  aplicat în doză de 20-40 t/ha o dată la 4-5 ani .

2.3. Lucrările solului

Arătura de bază - la 25-30 cm, cu plugul în agregat cu grapa stelată. Patul germinativ este corespunzător atunci când solul, pe adâncimea de 3-6 cm este mărunţit şi zvântat. Semănat fals. Pregătirea patului germinativ în preziua semănatului. Înainte de semănat se administrează produsul EMA (conţine microorganisme) care trebuie încorporat imediat. Utilizarea combinatorului este recomandabilă şi după lucrarea cu grapa cu discuri.

2.4. Sămânţa şi semănatul

Pentru întreaga suprafaţă cultivată cu porumb la noi în ţară se foloseşte numai sămânţă hibridă (HD, HS, HT) în F1

Se foloseşte sămânţă care aparţine hibridului zonat, cu:

- puritatea min. 98 %,

- facultatea germinativă min. 90 %

- MMB specific hibridului.

Tratament la sămânţă cu Biomit plussz (1litru produs în 20 litri apă) este utilizat la tratamentul seminţei şi ca îngrăşământ foliar.

Porumbul se seamănă atunci când, temperatura în sol la 10 cm este de 8-10 °C şi vremea este în curs de încălzire.

Calendaristic între: 1-20 aprilie în zona de câmpie, 15-30 aprilie în celelalte zone.

Densitatea reprezintă un factor important în realizarea unor recolte mari. Se are în vedere caracteristicile hibridului: înălţimea plantelor, numărul şi lungimea frunzelor, rezistenţa la frângere şi cădere. Influenţa densităţii plantelor asupra mărimii ştiuleţilor de porumb şi a producţiei de boabe la hectar.

Porumbul se însămânţează cu semănători de precizie tip SPC.

Cantitatea de sămânţă la hectar este între 15-25 kg.

Distanţa între rânduri este de 70 cm.

Adâncimea de semănat este între 5-8 cm.

Lan de porumb la maturitate→

2.5. Lucrările de îngrijire

Combaterea buruienilor se poate realiza pe cale mecanică şi manuală :

- lucrarea cu sapa rotativă, când porumbul are 3-5 frunze;

- prima praşilă mecanică între rânduri după 10 zile de la răsărire, la adâncimea de 8-12 cm (viteza 4 km/h);

- praşila a doua se execută după 10-14 zile, la adâncimea de 7-8 cm (8-10 km/h);

- praşila a treia după 15-20 de zile de la a doua, la adâncimea de 5-6 cm (viteza 10-12 km/h).

Praşilele mecanice trebuie să  fie urmate de praşile manuale.

Porumbul este mai puţin atacat de boli, cea mai importantă fiind fuzarioza (Fusarium sp.).

Combaterea ei se face preventiv prin

- însămânţarea în cadrul epocii optime,

- întreruperea rotaţiei grâu-porumb şi a culturii repetate de porumb,

- evitarea fertilizării unilaterale şi excesive cu azot şi a desimilor prea mari,

- cultivarea de hibrizi rezistenţi etc.

Dintre dăunători, pagube mai mari provoacă răţişoara (Tanymecus dilaticolis) şi viermii sârmă (Agriotes sp.). Pentru prevenirea atacului se recomandă:

- metodelor preventive (distrugerea samulastrei, rotaţia culturilor, cultivarea de soiuri rezistente)

- metodelor curative (tratament la samanţă, capcane cu feromoni, sau insecticide pe bază de piretru în timpul vegetaţiei culturii)

Irigarea. Sunt necesare 2-4 udări la intervale de 12-14 zile, cu o normă de udare de 700-800 m3/ha pe solurile cu o bună permeabilitate din sudul ţării şi 500 m3/ha pe cele mai puţin permeabile sau în zona de silvostepă.

2.6. Recoltarea

Recoltarea mecanizată a porumbului sub forma de ştiuleţi. Dintre combinele fabricate în ţară menţionăm: combina autopropulsată C6P şi combina tractată C3P. Recoltarea mecanizată sub formă de boabe. Se începe când umiditatea acestora scade sub 25 % cu combina C-12 echipată cu culegătorul de ştiuleţi. Boabele recoltate trebuie aduse la umiditatea de păstrare (14 %). Producţia medie în România de cca. 3 t/ha.

Ing. Prot. Mediului Albert Felecan Sorina şi Ing. Prot. Mediului Voevod Mihai

Un test simplu pentru determinarea componenţei solului

Diferite plante de cultură cresc pe soluri diferite şi preferă anumite caracteristici ale solului. În general majoritatea plantelor vor creşte într-un sol fertil şi cu o structură bună. Solul conţine nisip, lut, substanţă organică şi substanţe minerale în anumite proporţii, şi în dependenţă de aceste proporţii solul poate fi considerat dacă este fertil sau nu şi dacă are sau nu o structură bună. Totuşi apare întrebarea cum putem vedea dacă solul de care dispunem posedă caracteristici optimale pentru creşterea plantelor de cultură. Mai jos un test simplu pentru determinarea componenţei solului. 

"Shake" testul este un test general pentru a vedea ce componenţă are solul şi în ce proporţii sunt prezente nisipul, lutul şi substanţa organică din sol. Pentru a face un shake-test este nevoie de un borcan cu capac (puteţi folosi un borcan de un litru sau 0,75 l), acesta se umple cu sol până la jumătate, după care se adaugă apă la 2/3 din volum şi o lingură de sare sau săpun. Se agită bine timp de vreo 5-10 minute, după care se lasă pentru limpezire. Nisipul se "aşează" în primele 5-10 secunde. După care urmează un strat mai închis la culoare care reprezintă detritul organic bogat în humus. Ultimul strat este fracţia de lut aceasta se depune mai lent de la jumătate de oră până la 2 săptămâni, în dependenţă de cantitatea de coloizi minerali care le are. La suprafaţa apei se ridică substanţa organică nedescompusă, adică resturi de plante moarte.

Cum pot fi interpretate rezultatele testului?
Dacă aţi obţinut un raport de părţi egale de nisip şi materie organică descompusă cu un strat foarte subţire de lut la suprafaţă atunci aveţi un sol perfect pentru o creştere şi dezvoltare bună pentru majoritatea plantelor de cultură, în special legume. Acest raport poate fi reprezentat prin 40% nisip, 40% substanţă organică descompusă şi 20% lut (argilă).

În cazul în care fracţia de nisip prevalează acesta este un sol nisipos. Astfel de soluri sunt foarte permeabile pentru apă şi nu reţin umiditatea în sol. Apa cât şi substanţele minerale atât de necesare plantelor se spală uşor în straturile mai profunde ale solului şi devin inaccesibile pentru plante. Pentru a îmbunătăţi astfel de soluri se va adăuga un strat de 5 cm substanţă organica sub formă de compost sau substanţă organică în descompunere şi se va afâna bine cu stratul de la suprafaţa solului la o adâncime de 15-20 cm. Aceasta va ajuta de a reţine apa în sol şi de a hrăni plantele cu substanţe minerale care provin din materia organică în descompunere.

Solurile care au o cantitate mare de lut (argilă) nu permit scurgerea apei şi aerisirea solului. Solurile lutoase pentru a fi îmbunătăţite se amestecă cu un strat de 5 cm de nisip şi compost. Odată cu introducerea este important să adăugaţi şi compost, deoarece la adăugarea doar nisipului acesta se impregnează cu lutul şi poate forma o structură asemănătoare cimentului. Atât nisipul cât şi compostul vor afână solurile argiloase, acestea devenind mai permeabile pentru aer şi apă, creând condiţii mai bune pentru creşterea şi dezvoltarea sistemului radicular la plante. 

Cantitatea de substanţă organică din sol caracterizează fertilitatea solului. Această substanţă de culoare negru sau cenuşiu este fracţia în care se conţine humus şi nutrienţi atât de necesari plantelor. Substanţa organică din sol la fel menţine o numeric populaţia de bacterii, ciuperci şi râme din sol. În cazul în care aceasta lipseşte în testul care l-aţi făcut, este un indiciu ca aveţi ca solul este mort. Pentru a menţine un sol sănătos şi bogat în nutrienţi este necesar adăugarea bianuală a compostului în sol. Acesta va ajuta la îmbogăţirea solului cu nutrienţi, va ajuta la reţinerea apei, cât şi afânării acestuia prin atragerea râmelor. 

Humusul este o substanţă complexa ce conţine o multitudine de elemente chimice necesare dezvoltări sănătoase a plantelor, acesta ca un burete absoarbe surplusul de micro şi macroelemente din sol, eliberându-le treptat pe parcursul creşterii şi dezvoltării plantelor. Acesta se formează continuu în sol, cât şi se descompune continuu în sol eliberând nutrienţi pentru plante, din această cauză pe un teren cultivat este binevenită adăugarea anuală a materiei organice pentru a menţine formarea continuă a humusului. Concluzia este că indiferent de cel sol este acesta poate fi condiţionat cu compost şi materie organică pentru ai îmbunătăţi structura şi fertilitatea.

Eugen Iliinschi

Principiile şi regulile de fertilizare în agricultura biologică (organică) (3)

NEEM: Denumire ştiinţifică: Azadirachta indica este un arbore cu frunze necăzătoare care creşte în Filipine, Bangladesh, Nigeria şi India.

Organe vegetale folosite: seminţe (cele mai bogate în substanţe active) şi frunze. Acţiune: repelent, perturbator hormonal, antimicotic. Întrebuinţări: se foloseşte împotriva dăunătorilor: fasolei, porumbului, orzului, orezului, sfeclei, ierburilor, tomatelor, tutunului, bumbacului etc. De asemenea uleiul de Neem este foarte eficient în dezinfectarea şi cicatrizarea rănilor la animale.

2 Preparate minerale repelente

ALAUN (PIATRĂ ACRĂ) Forma de prezentare: Pudră cristalină, fără miros, asemănătoare zahărului; Se extrage din şisturi naturale. Compoziţie chimică: Sulfat dublu de aluminiu şi potasiu. Întrebuinţare: Preparatul se foloseşte sub formă de soluţie în concentraţie de 0,4%, cu eficacitate bună împotriva păduchilor şi a omizilor. De asemenea, prin stropirea solului se previne atacul melcilor fără cochilie.

FĂINĂ DE BAZALT Forma de prezentare: Pudră cu particule sub 20 microni;

Compoziţie chimică: silicaţi (50 %); Întrebuinţare: Preparatul are o capacitate foarte bună pentru îndepărtarea tuturor dăunătorilor care atacă exteriorul organelor aeriene.

Proprietăţi asemănătoare, dar nu egalabile, cu făina de bazalt, au şi făina de dolomită şi cenuşa de lemn, foarte fin cernute.

3. Produse minerale insecticide

SĂPUN DE POTASIU Forma de prezentare: Pastă sau lichid. Compoziţie chimică: Acizi graşi, hidroxid de potasiu, alcool etilic, metilic sau/şi trihidroxilic (glicerina); Acţiune: asfixiantă; Întrebuinţare: Săpunul de potasiu se foloseşte cu succes împotriva omizilor, acarienilor (păianjenul rosu) şi a păduchilor ţestosi, lânoşi şi făinoşi (cenuşii de frunză).

SĂPUN DE POTASIU CONCENTRAT Denumire comercială: Neudosan; Forma de prezentare: Fluid; Compoziţie chimică: 51 % săruri de potasiu ai unor acizi graşi naturali; Acţiune: Asfixiantă. Întrebuinţare: Preparatul se foloseşte sub formă de soluţie în concentraţie de 2%, cu eficacitate bună împotriva păduchilor şi puricilor de frunze.

SULFAT DE ALUMINIU Forma de prezentare: Lichid; Acţiune: Insecticidă; Mod de preparare: 200g într-un litru de apă; Întrebuinţare: Se diluează în 9 litri de apă şi apoi se foloseşte prin stropiri împotriva cochiliilor şi a musculiţei albe.

ULEIURI PARAFINICE Denumire comercială: US 1. Forma de prezentare: Lichid de culoare deschisă; Compoziţie chimică: Ulei mineral (92%); Acţiune: Asfixiantă, superioară săpunului de potasiu;

Întrebuinţare: se foloseşte în concentraţie de 1,5 %, pentru stropirile târzii de iarnă şi timpurii de primăvară (la începutul dezmuguritului), împotriva păduchelui din San Jose si a ouălor hibernante de acarieni.

E.3. Metode biochimice de combatere a bolilor

1. Fungicide vegetale

URZICĂ Denumire ştiinţifică: Urtica dioica; Organe vegetale folosite: întreaga parte aeriană (tulpina şi frunzele).

Acţiune: Trofică şi antiseptică; Mod de preparare: purin fermentat din 1 kg de plante proaspete sau 200g de material vegetal uscat în 10 l de apă. Întrebuinţare: Se foloseşte pentru stimularea creşterii plantelor tinere (în special  legumicole) şi preventiv, împotriva bolilor criptogamice de sol (mana cartofului) şi de pe plante (cloroza frunzelor pomilor fructiferi).

COADA CALULUI

Denumire ştiinţifică: Equisetum arvense;

Organe vegetale folosite: Tulpinile aeriene şi frunzele (crude sau uscate). Această plantă are două tipuri de tulpini aeriene: fertile şi sterile.

Acţiune: Uleiul volatil şi sărurile de potasiu imprimă preparatelor o acţiune anti-microbiană

Mod de preparare: decoct şi purin fermentat din 1 kg de plante proaspete sau 150 g de plante uscate în 10 l de apă; Întrebuinţare: Decoctul se foloseşte împotriva bolilor criptogamice din sol şi din plante (făinare, mană, rugini, monilioze, pătarea şi băşicarea frunzelor, septorioze etc.).

MUŞEŢEL

Denumire ştiinţifică: Matricaria chamomilla; Organe vegetale folosite: inflorescenţele. Acţiune: Trofică şi antiseptică; Mod de preparare: Infuzie sau decoct din 250 g flori crude sau 50 g uscate. Întrebuinţare: Se foloseşte nediluat pentru întărirea plantelor şi pentru tratarea seminţelor.

CEAPĂ

Denumire ştiinţifică: Allium cepa Organe vegetale folosite: Frunze şi coji. Acţiune: Trofică şi antiseptică; Mod de preparare: Purin în fermentare din aproximativ 500 g frunze proaspete sau 200 g coji în 10 l de apă; Întrebuinţare: Se foloseşte diluat de 10 ori pentru întărirea plantelor şi, în caz de atac împotriva bolilor criptogamice ale cartofului şi căpşunului

USTUROI

Denumire ştiinţifică: Allium sativum; Organe vegetale folosite: Bulbilii;

Acţiune: Bacteriostatică şi bactericidă; Mod de preparare: Infuzie din 75 g de bulbili tocaţi în 10 l de apă şi macerat în apă timp de 1 oră din 100 g de bulbili tocaţi într-un l de apă; Întrebuinţare: Se folosesc nediluate, împotriva bolilor criptogamice (în special bacteriene) şi căderii tinerelor plante. Tratamentul cu preparate pe bază de usturoi se face la sămânţă şi, în caz de atac, direct la plante.

2. Preparate minerale

PERMANGANAT DE POTASIU Denumire comercială: Permanganat de potasiu; Forma de prezentare: Sare cristalină, de culoare violetă cu reflexe metalice; Acţiune: Dezinfectant, inhibă dezvoltarea ciupercilor şi bacteriilor; Întrebuinţare: Se foloseşte în concentraţie de 0.01-0.03% pentru tratarea seminţelor, bulbilor şi a rădăcinilor răsadurilor şi puieţilor, iar în concentraţie de 0,15% combate eficient făinarea la viţa de vie şi la trandafiri

SULF MUIABIL Denumire comercială: FLUIDOSOUFRE; Compoziţie chimică: Sulf (99 %) Acţiune: Fungicidă; Întrebuinţare: Se foloseşte în diferite concentraţii pentru combaterea făinării la castraveţi (20-25 kg/ha), pomi fructiferi (11-20 kg/ha), viţa de vie(30 kg/ha) şi la stejar (20-25 kg/ha). Tratamentul se poate repeta după 4 zile;

PIATRA VÂNĂTĂ Denumire comercială: Zeamă bordeleză Forma de prezentare: Praf de culoare albastră; Compoziţie chimică: Cupru metalic (20 %) sub formă de sulfat de cupru neutralizat; Acţiune: Fungicidă; Întrebuinţare: Se foloseşte pentru prevenirea şi combaterea pătării frunzelor de prun, visin şi cireş (1,125%), ciuruirii frunzelor de cais şi piersic (1,125%), manei viţei de vie (0,5%), focului bacterian la gutui, păr şi măr (0.5-0.75%) şi a moniliozei sâmburoaselor (0.5%, prefloral).

OXICLORURA DE CUPRU Denumire comercială:TURDACUPRAL 50 PU, OXICIG 50 PU; Forma de prezentare: Praf de culoare albastră; Compoziţie chimică: Cupru metalic (50%) sub formă de oxiclorură de cupru; Acţiune: Fungicidă; Întrebuinţare: Se foloseşte în diferite concentraţii: 0,15-0,20 % împotriva pătării frunzelor şi moniliozei la prun şi a rapănului la măr (prefloral), 0,2-0,4 % pentru prevenirea şi stoparea înroşirii acelor de pin şi a atacului de mană la tutun, 0,4-0,6 % pentru prevenirea şi oprirea atacului de mană la cartof (4-5 kg/ha), tomate (4 -5 kg/ha), cucurbitacee (4-5 kg/ha) şi la viţa de vie (5- 6 kg/ha).

Text şi fotografii de Ing. Prot. Mediului Albert Felecan Sorina şi Ing. Prot. Mediului Voevod Mihai

Principiile şi regulile de fertilizare în agricultura biologică (organică) (2)

Particularităţile protecţiei plantelor în agricultura biologică (organică)

• menţinerea atacului factorilor biotici (buruieni, boli şi dăunători) sub pragul economic de dăunare;

Aceste vieţuitoare nu trebuie stârpite, lucru, de altfel, aproape imposibil de realizat din punct de vedere practic, ci doar menţinute sub control.

• refacerea şi conservarea însuşirilor naturale ale ecosistemelor agricole;

Primele efecte vizibile ale acestui principiu menţionăm creşterea populaţiilor de prădători naturali şi reducerea corespunzătoare a numărului de dăunători.

• cunoaşterea amănunţită a particularităţilor biologice ale dăunătorilor;

Fiecare grupă de dăunători are anumite însuşiri ce le conferă o capacitate mare de adaptare la diferite fenomene negative, inclusiv sporirea rezistenţei la pesticide.

• utilizarea prioritară şi pe scară largă a metodelor de combatere multifuncţionale;

Milenii la rând oamenii au introdus în sistemul lor de producţie agricolă, conştient sau nu, noi măsuri de combatere, cele cu efecte multiple fiind, evident, preferate şi promovate.

• eliminarea folosirii produselor chimice de sinteză;

- substanţa activă a acestor produse este de origine vegetală, microbiană sau minerală

- folosirea acestor produse nu are efecte secundare negative asupra mediului înconjurător şi nu contribuie la contaminarea acestuia;

- produsele nu au efecte negative asupra calităţii şi sănătăţii alimentelor şi a altor produse finale;

- folosirea a cel puţin două procedee diferite de combatere pentru fiecare factor biotic dăunător;

Metode ecologice de combatere

Activităţile de protecţie a plantelor pot fi grupate, în funcţie de efectul principal, în două categorii: măsuri preventive şi curative.

1. Măsuri preventive

Înfiinţarea de mini-rezervaţii naturale (perdele agro-forestiere, garduri vii, benzi şi drumuri înierbate, biotopuri umede etc.) pentru conservarea şi îmbunătăţirea factorilor climatici şi a însuşirilor solului, precum şi pentru protejarea, sporirea şi diversificarea faunei şi florei (mai rar) folositoare;

Organizarea de asolamente agricole care, în cazul culturilor de câmp şi al legumelor, ar trebui să conţină 25-50% plante furajere perene, 25- 35% plante anuale semănate în rânduri dese şi 15-30% plante anuale prăşitoare.

Practicarea de rotaţii lungi, de minimum 4 ani, cu culturi intercalate, (asociate) şi succesive de acoperire.

Alternarea adâncimii de lucrare a solului, cel mai eficace procedeu fiind desfundarea (decompactarea) terenului după încheierea fiecărei rotaţii şi lucrarea solului la adâncimi normale în ceilalţi ani;

Fertilizarea organică a terenurilor numai cu compost fermentat. Gunoiul de grajd este o sursă foarte importante de infestare a terenurilor cu buruieni şi boli. Prin compostare acest neajuns este înlăturat în cea mai mare parte

Optimizarea activităţilor privind sămânţa şi semănatul. Este absolut necesar:

- să alegem varietăţile cele mai productive, mai rezistente la concurenţa buruienilor şi la atacul de boli şi dăunători.

- recoltarea culturilor la timp şi depozitarea recoltelor în condiţii optime de igienă

Metode ecologice de combatere

2. Măsuri curative

Până în prezent, ştiinţa şi practica agricolă în materie de protecţia plantelor cunoaşte 5 tipuri de metode curative.

A. Metode fizico-mecanice

B. Metode biotehnice

C. Metode biologice

D. Metode genetice

E. Metode biochimice

A.1. Metode fizico-mecanice de combatere a buruienilor

1.Combatere manuală; din această categorie fac parte cele mai vechi metode de combaterea a buruienilor: plivitul manual, plivitul cu oticul sau săpăliga şi prăşitul cu sapa.

2. Combatere mecanică; din această categorie fac parte plivitul şi prăşitul mecanic, care se fac cu maşini agricole speciale tractate de tractoare.

3. Combatere termică se realizează cu ajutorul unor instalaţii cu propan lichid amplasate pe tractor sau portabile. Temperatura de ardere este de 50-70°C. Această metodă se foloseşte în legumicultură, precum şi în cultura mare pentru combaterea buruienilor din culturile prăşitoare, înainte de răsărirea plantelor cultivate sau în culturile de cartof când acestea au ajuns la maturitate.

4. Metodele hidrice constă în inundarea terenurilor cultivate, prin care pot fi distruse multe din buruienele abia răsărite sau în curs de răsărire. Metoda dă rezultate numai în cazul culturilor rezistente la băltire (orezării).

A.2. Metode fizico-mecanice de combatere a dăunătorilor

1. Termoterapia se foloseşte în special pentru combaterea insectelor, cele mai folosite procedee fiind:

·                    a. Arderea resturilor vegetale după recoltarea plantelor. Acest procedeu se recomandă numai dacă resturile vegetale sunt puternic infestate cu dăunători.

·                    b. Colectarea dăunătorilor (limacşi şi gândaci) şi a cuiburilor cu ouă sau omizi şi opărirea acestora.

·                    c. depozitarea seminţelor de cereale, leguminoase pentru boabe şi de plante tehnice atacate de molii şi gărgăriţă în spaţii reci sau congelarea acestora.

2. Radioterapia se utilizează pentru sterilizarea (suprimarea funcţională a glandelor sexuale) masculilor cu ajutorul radiaţiilor X.

3. Inundarea dă rezultate în combaterea unor dăunători care trăiesc în sol (şoareci, şobolani, cârtiţe, coropişniţe etc.), prin inundarea cu apă a galeriilor în care trăiesc.

4. Metode sonore. Împotriva păsărilor şi rozătoarelor, se obişnuieşte instalarea de aparate cu aer comprimat sau cu carbid care produc zgomote puternice (pocnituri, fluierături, sunete stridente etc.).

De asemenea, rozătoarele din depozite pot fi controlate eficient folosindu-se aparate cu ultrasunete.

5. Metode atractive. În această grupă sunt incluse capcanele luminoase, cleioase şi brâiele capcană din plantaţiile pomicole, precum şi cursele mecanice pentru prinderea şoarecilor şi şobolanilor.

6. Alte metode fizico-mecanice. Din această categorie fac parte instalarea de sperietori, plase şi garduri împotriva păsărilor şi a animalelor rozătoare, precum şi strivirea ouălor, omizilor (larvelor) sau chiar a adulţilor.

A.3. Metode fizico-mecanice de combatere a bolilor

1. Termosterilizare. Se cunosc trei procedee de sterilizare termică:

·                    a. Arderea resturilor vegetale după recoltarea plantelor. Acest procedeu se recomandă numai dacă aceste resturi sunt puternic infestate cu boli (plantele şi organele de plante bolnave nu se compostează);

·                    b. Colectarea zilnică a plantelor şi părţilor de plante (scoarţă, frunze, ramuri, fructe, flori) infestate şi opărirea sau arderea acestora.

·                    c. Tratarea cu aburi fierbinţi a seminţelor şi a amestecurilor de sol folosite în răsadniţe, sere şi solarii.

2. Solarizare. Este o metodă care cumulează efectul antibiotic al radiaţiilor calorice şi luminoase ale soarelui. Se utilizează pentru dezinfectarea seminţelor şi fructelor atacate la exterior şi constă în expunerea la soare şi lopătarea periodică a acestor produse vegetale.

2. Măsuri curative B. METODE BIOTEHNICE

B.1. Metode biotehnice de combatere a buruienilor

1. Mulcirea este activitatea de acoperire a solului cu paie, frunze, aşchii şi coji de copaci, rumeguş, compost, bălegar etc. şi cu folie de plastic de culoare neagră sau

cu covoare vechi şi alte ţesături. Momentul optim de mulcire este primăvara cât mai devreme, concomitent sau înainte de plantarea culturilor, respectiv de pornirea plantelor în vegetaţie.

2. Pregătirea terenului pe întuneric sau cu utilaje acoperite. Karl Hartmann si Werner Nezadal (1989) de la Institutul de Botanică al Universităţii Erlangen din Nurnberg - Germania, recomandă ca pregătirea terenului pentru semănat să se facă noaptea pe întuneric, deoarece seminţele de buruieni scoase din sol germinează numai la lumină naturală sau artificială. Având în vedere dificultatea executării pe întuneric a acestor lucrări, Johan Ascard (1994), de la Universitatea de Ştiinţe Agricole din Suedia, propune acoperirea utilajelor de arat şi de pregătire a solului cu prelate de culoare închisă şi mai lungi decât utilajele respective.

B.2. Metode biotehnice de combatere a dăunătorilor

1. Instalarea de capcane biologice. Capcanele pot fi părţi de plante, fructe, tuberculi sau alimente şi se instalează pe sol, în sol, în depozite etc. După colectarea dăunătorilor, capcanele se strâng si se opăresc sau se ard.

2. Instalarea de capcane cu feromoni. Feromonii sunt substanţe chimice secretate şi răspândite în exterior de anumite animale, precum insectele, care sunt percepute numai de indivizii aceleiaşi specii. În cazul capcanelor feromonale se folosesc feromoni chimici produşi industrial în amestec cu un insecticid de ingestie.

B.3. Metode biotehnice de combatere a bolilor

Cel mai folosit procedeu este înmulţirea plantelor libere de virusuri şi de alţi agenţi patogeni prin culturi de meristeme (ţesuturi). Se practică pe scară largă în horticultură la flori (garoafe), la pomi, arbuşti fructiferi şi mini-butaşi de hamei.

2. Măsuri curative C. METODE BIOLOGICE

Combaterea biologică este o metodă de tip „viu contra viu”.

C.1 Metode biologice de combatere a buruienilor. Cercetarea agricolă a identificat 3 metode distincte:

1. Combatere alelopatică. Este o metodă de mare perspectivă care se bazează pe suferinţa ce şi-o provoacă reciproc unele plante prin intermediul substanţelor chimice numite coline, secretate de rădăcini şi de părţile aeriene ale plantelor.

2. Combatere entomofagă. Această metodă este, de asemenea, nouă şi în curs de elucidare, până în prezent fiind identificate câteva specii de insecte pentru distrugerea selectivă a unor varietăţi de pălămidă, laptele câinelui, cactuşi etc.

3. Combatere fungică. Practicienii îşi pun mari speranţe în combaterea pălămidei, costreiului, volburei şi a altor buruieni endemice cu ajutorul ciupercilor. La noi în ţară, mai avansate sunt studiile privind combaterea pălămidei (Cyrsium arvense) cu ajutorul ruginei (Puccinia punctiformis), cea mai distrugătoare dintre cele 11 specii de ciuperci ce parazitează pălămida.

C.2. Metode biologice de combatere a dăunătorilor

1. Plante contra insecte

CRĂIŢE

Denumire ştiinţifică: Tagetes patula. Acţiune: repelentă pentru dăunătorii legumelor, în special pentru fluturele alb al verzei şi probabil pentru nematozi şi gândacul din Colorado;

Se cultivă câte două rânduri la distanţa de 40-50 cm între ele pentru 6-8 rânduri de legume sau de cartofi.

GĂLBENELE

Denumire ştiinţifică: Calendula officinalis. Acţiune: repelentă pentru adulţii gândacului din Colorado. Gălbenelele nu trebuie să lipsească di nici o grădină de legume, în primul rând datorită virtuţilor lor terapeutice. Se cultivă între rândurile de cartofi, vinete etc., câte 1 rând de gălbenele la 2 – 3 rânduri de plante solanacee.

USTUROI

Denumire ştiinţifică: Allium sativum. Acţiune repelentă pentru adulţii gândacului din Colorado. Se cultivă concomitent cu cartoful, câte 2-3 rânduri de usturoi la 4-6 rânduri de cartofi, la adâncimea de 3-5 cm.

2. Combatere cu prădători naturali

În această categorie se includ metodele de atragere a animalelor care se hrănesc cu insecte şi alte animale vii dăunătoare. Crearea unor condiţii bune de adăpost şi de hrană pentru fauna utilă (broaşte, guşteri, şerpi, păsări insectivore şi răpitoare - piţigoiul, ciocănitoarea, cucul,

pupăza, graurul, cucuveaua, bufniţa, etc., şi mamifere insectivore - liliecii, ariciul, cârtiţa, nevăstuica etc.), inclusiv creşterea artificială a acestora, are efecte benefice pentru producătorii agricoli.

3. Insecte contra insecte (prădători entomofagi)

Folosirea speciilor de insecte şi nematozi pentru combaterea biologică a insectelor dăunătoare.

4. Combatere microbiologică

Este o metodă modernă, eficace, dar încă destul de scumpă şi constă în folosirea unor preparate pe bază de microorganisme vii (virusuri, bacterii, ciuperci) care parazitează şi omoară unii dăunători.

C.3. Metode biologice de combatere a bolilor

Majoritatea recomandărilor practice de acest gen se referă la tratamentul seminţei cu preparate bacteriologice. Metoda folosită pentru curăţirea de patogeni a seminţelor de cereale şi de plante tehnice este următoarea:

Tratamentul seminţei cu Pseudomonas fluorescens. În funcţie de cantitatea de seminţe necesară pentru 1 ha, se folosesc 1-4 flacoane de 250 ml (1 flacon/ha pentru porumb şi floarea-soarelui şi 4 flacoane/ha pentru grâu, orz şi triticale). Tratamentul se face cu câteva zile sau ore înainte de semănat prin stropirea uniformă a seminţei. În timpul tratamentului sămânţa se amestecă continuu, prin lopătare manuală sau mecanic, cu malaxorul sau porzolatorul.

D. METODE GENETICE

Aceste metode sunt cele mai importante pentru protecţia plantelor, deoarece valorifică însuşirile natural (genetice) ale plantelor, nu au impact negativ asupra mediului înconjurător şi sunt relativ ieftine. Ameliorarea plantelor are ca rezultat varietăţi noi de plante cu calităţi superioare, inclusiv cu rezistenţă sporită la competiţia buruienilor sau/şi la atacul celorlalţi factori biotic dăunători.

Aşadar, agricultorii ecologişti sunt sfătuiţi să cultive varietăţi (populaţii, soiuri şi hibrizi) cu potenţial productiv şi calitativ maxim şi cu rezistenţă superioară la competiţia şi atacul factorilor biotici nefavorabili.

E. Metode biochimice

Protecţia biochimică a plantelor se realizează cu ajutorul unor preparate fitofarmaceutice de natură vegetală şi minerală.

E.1. Metode biochimice de combatere a buruienilor

La cererea fermierilor ecologişti, cercetarea agricolă este în plin proces de formulare şi testare a bio-erbicidelor, existând speranţa ca acestea să apară pe piaţă în următorii 2-3 ani.

E.2. Metode biochimice de combatere a insectelor dăunătoare

Preparatele folosite pentru protecţia plantelor împotriva insectelor dăunătoare se pot grupa, în funcţie de materia primă folosită, în două categorii: insecticide vegetale şi insecticide minerale:

1. "Insecticide" vegetale sau botanice

URZICĂ

Denumire ştiinţifică: Urtica dioica. Organe vegetale folosite: toate părţile aeriene în stare proaspătă (crudă) sau uscată. Stimulează creşterea plantelor şi frânează atacul unor insecte. Mod de preparare: macerat (1 kg material vegetal proaspăt în 10 l de apă, ţinut timp de 12 ore).

Întrebuinţare: Maceratul se foloseşte împotriva păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum) nediluat şi ori de câte ori este nevoie.

FERIGĂ

Denumire ştiinţifică: Dryopteris filix -mas;

Organe vegetale folosite: frunzele si rizomul de ferigă masculă. Acţiune: paralizantă Mod de preparare: purin de frunze (1 kg Frunze proaspete sau 100 g uscate în 10 l de apă) şi decoct de rădăcini (5 g în 0.5 l apă de ploaie); Întrebuinţare: Purinul de frunze se foloseşte împotriva păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum) şi a buburuzei (Coccinella septempunctata), melcilor fără cochilie. De asemenea, acest preparat, diluat cu apă de 10 ori, se foloseşte împotriva afidelor. Decoctul nediluat se recomandă, de asemenea, împotriva păduchelui lânos şi ori de câte ori este nevoie.

PELIN

Denumirea ştiinţifică:Artemisia absinthium;

Organe vegetale folosite: toate părţile aeriene (tulpina, frunzele şi florile) în stare crudă sau uscată;

Acţiune: protejează culturile de unii dăunători;

Mod de preparare: purin (300 g material vegetal proaspăt sau 30 g uscat într-un litru de apă), purin în amestec cu silicat de sodium (1%), infuzie şi decoct;

Întrebuinţare: Aceste preparate au însă acţiune specifică: purinul împotriva furnicilor, omizilor şi afidelor; infuzia împotriva acarienilor murului şi zmeurului sşi larvelor gândacului din Colorado; iar decoctul împotriva mustei verzei (Chortophila brassicae) şi a viermelui merelor (Carpocapsa - Cydia pomonella).

VETRICE.

Denumire ştiinţifică: Tanacetum vulgare;

Organe vegetale folosite: toate părţile aeriene: tulpina, frunzele şi florile, în stare crudă sau uscată.

Mod de preparare: infuzie sau decoct (300 g material vegetal proaspăt sau 30 g uscat în 10 litri de apă);

Întrebuinţare: Infuzia de vetrice se foloseşte nediluată şi ori de câte ori este nevoie împotriva furnicilor, afidelor, acarienilor şi a altor insecte.

Decoctul se foloseşte de asemenea, nediluat, însă

numai în perioada de zbor a muştei verzei şi a carpocapsei.

PIRETRINĂ.

Denumire ştiinţifică:

Pyrethrum cinerariaefolium,

Chrysanthemum cinerariaefolium;

Organe vegetale folosite: inflorescenţa. Acţiune: Piretrina este un insecticid de contact, cu efect paralizant şi spectru larg de acţiune.

Mod de preparare: Extract din inflorescene proaspete şi infuzie din cele uscate (2 ligurie de inflorescenţe mărunţite în 200- 250 ml de apă clocotită); Întrebuinţare: Extractul din flori de piretru se foloseşte sub formă de soluţie în concentraţie de 0.1% împotriva afidelor, gândacului din Colorado, tripsilor, cicadelor şi musculiţei albe. Piretrina nu este periculoasă pentru albine, om şi animalele cu sânge cald.

ROTENONA

Denumire ştiinţifică: Derriselliptica; Lonchocarpus spp., Thephrosia spp. Forma de prezentare: Praf vegetal. Organe vegetale folosite: Rădăcina;

Acţiune: Asemănătoare cu cea apiretrinei, dar mai puternică şi la un număr mai mare de specii de insecte. Mod de preparare: Decoct din rădăcini proaspete sau uscate şi rădăcini uscate măcinate. Fiind un insecticid mai puternic, se impune sporirea atenţiei în timpul preparării şi aplicării tratamentelor

LEURDĂ (USTUROIŢĂ)

Denumire ştiinţifică: Allium ursinum; Organe vegetale folosite: frunzele şi bulbii în stare proaspătă şi tocate mărunt. Mod de preparare: Infuzie (75 g bulbi tocaţi la 10 l apă) şi purin fermentat ( 500 g frunze proaspete sau 200 g uscate la 10 l de apă. Întrebuinţare: Infuzia de leurdă se foloseşte nediluată, prin stropirea repetată a plantelor la intervale de 3 zile, împotriva acarienilor şi afidelor. Purinul se foloseţte, de asemenea, nediluat, împotriva muştei morcovului (Psila rosae), însă numai în perioada de zbor a acesteia.

QUASIA

Denumire ştiinţifică: Quassia amara este un arbore care creste în zona tropicală a continentului american. Organe vegetale folosite: coaja şi lemnul. Acţiune: Substanţele active din acest preparat acţionează ca insecticide de contact şi de ingestie, dar mai lent decât piretrina. Întrebuinţare: Decoctul de Quasia se foloseşte, pentru combaterea muştelor din casă şi din grajd, purecilor, păduchilor ţestoşi: păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus), păduchele cenusiu (Hyalopterus pruni) şi a păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum). În caz de eficacitate redusă, tratamentul se poate repeta, dar nu mai devreme de 3 zile.  

Ing. Prot. Mediului Albert Felecan Sorina şi Ing. Prot. Mediului Voevod Mihai

http://www.scribd.com/doc/77325788/Taranul-Roman-Nr-30-Ianuarie-2012

Principiile şi regulile de fertilizare în agricultura biologică (organică) (1)

1. Principiile de fertilizare în agricultura biologică (organică)

Scopul fertilizărilor este aportul de elemente fertilizante în sol pentru furnizarea unei nutriţii echilibrate şi suficiente. Solul trebuie să fie capabil de a furniza plantelor elemente nutritive din materii organice nepoluate precum şi din îngrăşăminte minerale greu solubile.

Nutriţia să fie echilibrată pentru evitarea carenţelor şi exceselor în unul sau altul dintre elemente şi pentru a obţine produse de o bună calitate nutritivă şi gustativă.

Nutriţia să fie suficientă (după cerinţele plantelor) dar nu maximal deoarece scade calitatea produselor (% de substanţă uscată scade şi creşte cel de nitraţi).

2. Reguli de fertilizare în agricultura biologică (organică)

Îngrăşămintele organice constituie baza fertilizării biologice – ca tehnică îngrăşămintele organice vor fi aplicate de aşa manieră încât niciodată o materie organică proaspătă (nefermentată sau îngrăşăminte verzi) nu va veni în contact cu rădăcinile plantelor. Materiile organice trebuie să fie în prealabil fie compostate fie aşezate la suprafaţă şi apoi încorporate printr-o arătură superficial (5-10 cm) în sol.

Îngrăşămintele minerale constituie întotdeauna o completare a fertilităţii organice. Îngrăşămintele minerale se folosesc numai în cantitate mică pentru a completa sau echilibra materia organică. Ca tehnică, îngrăşămintele minerale se aplică sub formă greu solubilă în sol. Aceste minerale insolubile apropiată de forma lor naturală sunt în principal algele şi carbonaţii de calciu, fosfaţii naturali şi pudra (praful) de rocă.

Îngrăşămintele minerale nu vor fi aplicate niciodată sistematic şi ritmic ci numai pe măsura nevoilor solului şi a plantelor.

Cerinţele solului în elemente nutritive se determină prin:

-          observaţii asupra solului într-un profil de sol;

-          observaţii asupra culturilor remarcând carenţele şi atacurile paraziţilor;

-          prin analize chimice de laborator.

Nevoile solului în elemente nutritive primează asupra nevoilor plantelor

Îngrăşămintele folosite în agricultura biologică (organică sau ecologică)

Îngrăşămintele folosite în agricultura biologică (ecologică) sunt: îngrăşăminte organice, amendamente şi îngrăşăminte minerale naturale.

Îngrăşămintele organice folosite frecvent în agricultura ecologică sunt: gunoiul de grajd, urina şi mustul de gunoi, compostul, îngrăşăminte verzi şi resturile vegetale.

1.1 Gunoiul de grajd

Gunoiul de grajd este un amestec de dejecţii solide şi lichide provenite de la animale şi, în majoritatea cazurilor, de materiale grosiere folosite ca aşternut. În majoritatea cazurilor, gunoiul de grajd are efecte pozitive asupra solului şi a plantelor cultivate, este însă şi o sursă importantă de infestare a terenurilor cu buruieni şi uneori cu agenţi patogeni şi de poluare cu azot a solurilor şi a apelor de suprafaţă şi adâncime.

La majoritatea culturilor, gunoiul de grajd, indiferent de tip, se aplică în două sezoane importante:

1. vara – toamna, după recoltarea cerealelor de toamnă şi până la începerea arăturilor de toamnă

2. primăvara în perioada martie-mai

Cantitatea de gunoi necesară pe parcele cultivate cu plante anuale se calculează înmulţind necesarul anual (10 t/ha) cu lungimea rotaţiei (numărul de ani). Gospodăriile şi fermele cu multe tipuri de soluri vor fertiliza prioritar cu gunoi parcelele cu soluri grele.

1.2. Urina şi mustul de bălegar sunt dejecţiile lichide, respectiv, fracţia lichidă a bălegarului produs de animale. Compoziţia chimică a urinei şi mustului de bălegar le încadrează în categoria produselor organice azotopotasice. Starea fizică şi compoziţia chimică a urinei şi mustului de bălegar orientează folosirea acestora în două direcţii:

·         Activator al fermentării gunoiului de grajd şi al compostului;

·         Îngrăşământ cu acţiune rapidă, atât ca îngrăşământ de bază, cât şi foliar.

Fertilizarea cu urină şi must de bălegar se face numai o dată la 3-4 ani pentru a evita îmburuienarea terenurilor şi decalcifierea plantelor şi a vieţuitoarelor ierbivore.

• 1.3. Compostul respectând însă principiile agriculturii biologice, un aport regulat de compost, compensează pierderea humusului şi redă solurilor cultivate fertilitatea lor naturală. Compostul reprezintă produsul final al biodegradării controlate (compostării) a deşeurilor organice de natură vegetală sau animală. El este un produs stabil, igienizat şi bogat în humus, ce poate fi utilizat ca îngrăşământ, amendament sau suport de cultură. Coeficientul de mineralizare a humusului este 1,67-1,75%, iar pentru compensarea pierderilor anuale de 1% humus trebuie să aplicăm 10 t/ha/an compost fermentat (100kg/ar). Echilibrul se menţine dacă aplicăm anual 10 t/ha compost fermentat, iar creşterea de la 2 la 3% humus va fi realizată în 10 ani dacă se aplică 40 t/ha compost fermentat (400 kg/ar/an). Fiind o biodegradare controlată, microorganismele responsabile, desfăşoară o activitate complexă, condiţionată de patru parametrii esenţiali:

•           Oxigenarea: Procentul de oxigen trebuie să fie suficient de ridicat (20% în mediu). Scăderea lui sub 5% indică apariţia anaerobiozei;

•           Caracteristicile fizico-chimice ale produselor supuse compostării: raportul adecvat C/N se situează în jur de 25-30: 1 şi trebuie diminuat prin compostare până la valori de 10-12: 1;

Temperatura: este manifestarea cea mai bine percepută în compostare, ea asigurând igienizarea (distrugerea germenilor patogeni, a seminţelor de buruieni);

 Umiditatea: este necesară vieţii microorganismelor; o umiditate de 40-70% este optimă.

Procesul de compostare cuprinde două faze principale:

·         fază de fermentare/descompunere: degradarea rapidă a materiei organice proaspete de către microorganisme cu degajare de căldură, iar prin menţinerea temperaturii de 60ºC timp de 4 zile se realizează igienizarea compostului.

Această activitate bacteriană necesită o aprovizionare cu apă şi oxigen. Această fază durează câteva zile până la câteva săptămâni. Se observă, o dată cu reacţiile metabolice de degradare, o scădere în volum (de 30-50%) si greutate (40-60%) din cantitatea iniţială, prin pierderea apei şi dioxidului de carbon.

·         fază de maturare în care are loc biosinteza lentă a humusului, care nu necesită nici apă, nici oxigen şi poate dura câteva luni până când se atinge gradul de maturare urmărit.

Aportul compostului are efecte benefice asupra solului manifestate atât fizic şi chimic, cât şi biologic.

EFECTE FIZICE:

• Culoarea închisă a solului (datorată humusului) modifică comportamentul termic al acestuia şi de asemenea devine mai bun absorbant al luminii cu influenţă benefică în creşterea vegetală;

• Stabilirea structurală şi porozitatea mai bună facilitează creşterea rădăcinilor şi implicit dezvoltarea vieţii biologice (creşterea activităţii bacteriene a solului);

• Retenţia mai bună a apei de către sol limitează eroziunea;

• Aportul de compost pe solurile argiloase permite o îmbunătăţire a drenajului.-12: 1;

EFECTE CHIMICE:

• O mai bună reglare a cantităţii de elemente nutritive pentru plante;

• Putere de tamponare ridicată (pH);

• O îmbunătăţire a puterii de retenţie a solului în ce priveşte ionii minerali sau organici;

• O acţiune energică (oxidarea C si H);

• Frânarea acidifierii solului.

EFECTE BIOLOGICE:

• Aportul humusului reprezintă sursa de nutriţie pentru flora si fauna solului;

• O acţiune nutritivă progresivă: mineralizarea azotului, eliberarea fosforului şi sulfului.

1.4. Îngrăşămintele verzi

Sunt diferite plante, mai ales leguminoase care se cultivă în mod special, singure sau în amestec, pentru a îmbunătăţii însuşirile solului.

Majoritatea plantelor cultivate ca îngrăşământ verde fac parte din 3 familii botanice:

1. Fabaceae (Leguminosae): bob, mazăre, măzăriche, lupin, fasoliţă, soia, trifoi, sulfina (Mellilotus officinalis), etc.

2. Brassicaceae (Cruciferae): rapiţa, muştar etc.

3. Poaceae (Gramineae): secară, triticale si ovăzul în amestec cu leguminoase anuale.

Se recomandă:

• ca aceste îngrăşăminte să fie tocate mărunt

• uniform împrăştiate pe teren

• să nu se introducă direct în sol, ci numai după o perioadă de compostare la suprafaţă.

Dintre dezavantajele îngrăşămintelor verzi sunt:

• costurile relativ mari cu înfiinţarea, recoltarea şi încorporarea culturilor

• efectele de blocare a azotului mineral

• de intensificare a mineralizării materiei organice din sol.

2. Amendamente

Cele mai folosite amendamente sunt:

• algele lithothamne (în Europa de Vest), piatra de var măcinată, tufurile vulcanice, marna şi dolomitul, pentru corectarea reacţiei acide

• gipsul, clorura de calciu si praful de lignit pentru corectarea reacţiei alcaline.

Piatra de var măcinată se produce în carierele de extragere a pietrei de var şi se prezintă sub formă de pulbere de culoare albă, cenuşie sau gălbuie. Conţine calciu (40-50%) sub formă de carbonat de calciu şi se foloseşte pe toate tipurile de sol cu reacţie acidă, de obicei toamna.

Tufurile vulcanice se prezintă ca o masă spongioasă uşor fărâmicioasă, de culoare gri deschis până la gri închis şi conţin 45-56% Ca sub formă de carbonat de calciu şi 10-20% nisip si argilă. Au acţiune mai rapidă decât piatra de var măcinată.

Marna are culoare gri şi gri-închis, conţine 15-30% Ca sub formă de carbonat de calciu şi 25-75% nisip şi argilă şi are acţiune mai rapidă decât piatra de var măcinată. Marnele mai bogate în argilă sunt mai potrivite pentru solurile nisipoase, iar cele bogate în nisip pentru solurile argiloase. La noi în ţară, local, se foloseşte o marnă numită polechim sau polochim care conţine 13-20% carbonat de calciu şi 32-35% argilă.

Dolomitul este un amestec de carbonat de calciu (54%) cu carbonat de magneziu (45%), conţine 25-30% CaO şi are efect de neutralizare mai mare decât piatra de var măcinată. Datorită conţinutului ridicat de magneziu se recomandă a se aplica mai ales în asolamentele cu trifoi, lucernă, lupin, cartof, rădăcinoase furajere, sfeclă de zahăr, varză etc.

Gipsul conţine 79% sulfat de calciu si aproximativ 21% apă.

Clorura de calciu este incoloră şi uşor solubilă în apă cu care poate forma repede soluţii suprasaturate. Se prezintă sub formă spongioasă şi higroscopică şi conţine 16% Cl si 19% Ca.

Praful de lignit conţine sulf şi acizi humici şi este eficient mai ales pe soloneţurile care fac crustă.

3.1. Îngrăşăminte cu azot

Se recomandă azotatul de sodiu un îngrăşământ mineral produs în Chile care conţine 16% N.

3.2. Îngrăşăminte cu fosfor

Fermele biologice folosesc fosfaţii naturali, zgura lui Thomas, creta fosfatică şi făina de oase.

Fosfaţii naturali sau fosforiţii sunt roci sedimentare de precipitaţie care se folosesc ca materie primă pentru fabricarea îngrăşămintelor chimice cu fosfor. Cele mai bune rezultate se obţin pe solurile acide, unde ionii de hidrogen din sol creează un mediu favorabil transformării rocii fosfatice într-un îngrăşământ cu fosfor uşor asimilabil de către plante.

Îngrăşăminte minerale naturale

Îngrăşăminte cu fosfor

Zgura lui Thomas este un produs secundar din procesul de prelucrare a fontei în oţel. Se prezintă sub formă de pulbere fină şi are culoarea cenuşie negricioasă. Este un îngrăşământ puţin solubil în apă, dar solubil în acizi slabi şi citrat de amoniu.

În compoziţia chimică a acestui îngrăşământ intră:

·         Fosfor total (P2O5) – 11-24%

·         Fosfor asimilabil (P2O5) – 10-24%

·         Calciu (CaO) – 38-50%

·         Magneziu (MgO) – 2-5%

·         Mangan (MnO) – 5-13%

·         Fier – 8-15%

Acest îngrăşământ se recomandă la plantele cultivate pe terenurile cu reacţie acidă.

Făina de oase se prezintă sub forma unei pulberi de culoare alb murdar, aspră la pipăit. În funcţie de procedeul de fabricare conţine în medie 15-34% P2O5 şi 0,7-4% N. Se recomandă prioritar pe solurile cu reacţie acidă sau neutră.

Cenuşa este reziduul solid care rămâne în urma arderii complete a substanţelor organice vegetale cum ar fi: conifere, foioase, paie de grâu şi secară, vreji de cartofi, fân de trifoi, cenuşă de turbă etc. Este un îngrăşământ potasic care conţine însă şi însemnate cantităţi de fosfor, calciu, magneziu şi microelemente. Se poate aplica pe toate tipurile de sol şi în orice perioadă de timp: înainte de arătură, la pregătirea terenului pentru însămânţare şi în timpul vegetaţiei culturilor. Cenuşa se poate folosi la tratamentul seminţelor (10-15kg/ha), localizat pe rând (100-200 kg/ha) sau la cuib (15- 20 g la fiecare cuib), concomitent cu semănatul şi foliar sub formă de soluţii (50-150 g cenuşă dizolvată în 10 l de apă).

3.4. Îngrăşăminte cu magneziu. În afară de dolomit, agricultorii ecologişti mai folosesc sulfatul de magneziu de origine marină sau terestră (kiseritul).

3.5. Îngrăşăminte cu siliciu. Cele mai folosite sunt granitul, bazaltul şi porfirul, care în afară de siliciu (50-65% SiO2) mai conţin potasiu (3-10% K2O), magneziu (2-7% MgO) şi o gamă largă de microelemente. Problemele acestor îngrăşăminte sunt costurile mari cu mărunţirea şi gradul redus de solubilitate al elementelor nutritive.

Ing. Prot. Mediului Albert Felecan Sorina şi Ing. Prot. Mediului Voevod Mihai