Porumbul – cultivare ecologică

1. Importanţă, biologie, ecologie

1.1. Importanţă

Din 100 kg boabe se pot obţine: 77 kg făină, 63 kg amidon, 44 l alcool, 71 kg de glucoză, 1-3 l ulei, 3,5 kg turte

Întreaga plantă se poate utiliza ca furaj sau în industria celulozei, la fabricarea panourilor aglomerate, pt. obţinerea unor combustibili (metanol, etanol), sau se însilozează în faza de lapte-ceară a boabelor.

1.2. Compoziţia chimică a bobului

► Glucidele - cca. 71 % din masa bobului (din care amidon 61%)

► Proteinele - cca. 10 %

► Lipidele - cca. 4 % (în proporţie mai mare în embrion)

► Substanţele minerale - cca. 1,5 %

► Vitamine din complexul B (B1, B2), A, E şi vitamina PP

1.3. Răspândire

Pe plan mondial, în 2006, suprafaţa cultivată cu porumb a fost de 144 mil. ha. Cele mai întinse suprafeţe cu porumb sunt în SUA, China, Brazilia, India, Mexic etc.

Producţia medie mondială este de 2–6 t/ha.

În România, în 2005, se cultivă porumb pe cca. 2,6 mil. ha, cu o producţie medie de cca. 3,9 t/ha.

1.4. Sistematică. Hibrizi

Sistematică 

Porumbul (Zea mays) aparţine: familiei Poaceae (Gramineae), tribul Maydeae, genului Zea.

Varietăţile de porumb se deosebesc după culoarea boabelor şi culoarea paleelor.

Convarietăţi şi varietăţi de porumb

Convarietăţi de Zea mays

Indurata

Dentiformis

Aorista

Rugosa

Amylacea

Amyleosaccharata

Ceratina

Tunicata

1.4. Sistematică. Originea porumbului

Există 2 centre de formare a porumbului în America:   

- la nord de ecuator (unde predomină formele centrului secundar Mexic-Guatemala) şi

            - la sud de ecuator (predomină formele centrului primar Peru-Bolivia).

            În Europa, porumbul a fost adus la prima expediţie a lui Cristofor Columb, fiind cultivat prima data în Spania şi Italia. În România, porumbul se cultivă din secolul al 17-lea.

1.4. Sistematică. Hibrizi cultivaţi

După modul de obţinere, hibrizii pot fi:

  - simplii (H.S.) între 2 linii consangvinizate;

  - dublii (H.D.) între 2 hibrizi simplii;

  - triliniari (H.T.) între un hibrid simplu şi o linie consangvinizată.

Hibrizii cultivaţi în România, necesită între 110-155 zile, între răsărire – maturarea boabelor.

Clasificarea hibrizilor în funcţie de perioada de vegetaţie, cuprinde 9 grupe FAO, din care prezentăm 5.

Fiecare cultivator este bine să folosească 3-4 hibrizi diferiţi ca perioadă de vegetaţie, care ajung la maturitate în zonă.

Lista hibrizilor de porumb creaţi la SCDA Turda (2008)

Hibrizi timpurii (800 - 1200°C):

grupa FAO

- 100-200: Turda 145 (HS), Turda 165 (HT), Turda 167 (HT), Turda SU 181(HS);

- 200-300: Turda 200(HD),  Turda 201(HD), Turda Mold 188(HT), Turda Super(HT), Turda SU 182(HS);

Hibrizi mijlocii (1200-1400°C):

grupa FAO

- 300-400: Turda Favorit(HS), Turda SU 210(HS), Turda Star (HT) 

1.5. Particularităţi biologice

Rădăcina. Porumbul are o rădăcină embrionară şi 3-7 rădăcini seminale care pornesc din mezocotilul embrionului.

Din fiecare nod subteran al tulpinii se formează 8-20 de rădăcini adventive permanente.

Din nodurile supraterestre, se pot forma rădăcini adventive cu dublu rol: de ancorare şi absorbţie. Sistemului radicular la porumb poate ajunge până la o adâncime de 2,5 m, iar lateral, de 60–75 cm.

Rădăcini la porumb→

Tulpina este formată din 7-21 internoduri pline cu măduvă frecvent de 1,5-2 m, crescând odată cu perioada de vegetaţie. Din nodurile bazale se formează lăstari denumiţi copili. Frunzele au limbul lung de 50-80 cm, lat de 4-12 cm. Hibrizii cu poziţia aproape erectă a frunzelor pe tulpină suportă densităţi mari, înmagazinează mai bine energia solară şi asigură producţii superioare faţă de hibrizii cu frunze orizontale. Celulele buliforme, situate partea superioară a limbului, determină răsucirea limbului spre interior în condiţii de secetă, mărind rezistenţa la secetă.

Porumbul este o plantă unisexuat-monoică:

- florile mascule sunt grupate într-o inflorescenţă terminală de tip panicul care apare înaintea inflorescenţei femele (protandrie),

- florile femele în inflorescenţe de tip spadix, situate la subsuoara frunzelor. 

Polenizarea este alogamă, anemofilă, grăunciorii de polen putând fi purtaţi de vânt până la 1 km distanţă.

Fructul este o cariopsă, având MMB între 50­1.100 g (frecvent 200-400 g), iar MH este de 72-88 kg.

1.6. Cerinţele faţă de climă şi sol

Cerinţele faţă de temperatură

     - germinează la 8-10 °C

     - îngheţurile târzii după răsărire de –4° C ce se menţine 2-4 ore distruge plantele.

     - până la apariţia paniculului, temperatura medie lunară trebuie să fie de minimum 16-18°C

     - în fazele înflorire-fecundare, porumbul necesită o temperatură medie de 22-23°C

     - în perioada de formare şi de coacere a bobului, temperatura minimă este de 17-18°C

     - sub 10°C (pragul biologic termic al porumbului) are loc îngălbenirea plantelor şi încetarea creşterii

Cerinţele faţă de umiditate

     - consumului specific redus (233-445)

     - perioada critică - apariţiei paniculelor - maturitatea în lapte, când consumul de apă se ridică la 70-75 % din total

     - în perioada umplerii boabelor seceta provoacă şiştăvirea

Cerinţele faţă de lumină

     - porumbul, fiind plantă de zi scurtă,

Cerinţele faţă de sol

     - pretinde soluri lutoase şi luto-nisipoase,

     - bogate în humus

     - pH = 6,5 - 7,5

     - cele mai bune condiţii de vegetaţie sunt oferite de solurile: aluvionare, cernoziomuri şi brun-roşcate de pădure.

1.7. Zone ecologice

În funcţie de potenţialul termic s-au stabilit în ţara noastră 3 zone: Zona I cuprinde arealul în care suma temperaturilor biologic active este de 1.400–1.600 °C. (hibrizi: târzii 75%, mijlocii 20% şi timpurii 5%)

Zona a II-a de cultură cuprinde suprafeţele cu resurse termice cuprinse între 1.200–1.400 °C. (hibrizi: mijlocii 50%, timpurii 36%, târzii 14%)

Zona a III-a de favorabilitate are în vedere suprafeţele cu suma temperaturilor biologic active de 800-1.200 °C. (hibrizi: timpurii 74% şi mijlocii 26%)

2. Tehnologia de cultivare a porumbului 2.1. Rotaţia

Faţă de planta premergătoare, porumbul este mai puţin pretenţios. Cele mai ridicate producţii se obţin după leguminoase, urmate de cereale păioase de toamnă, inul, cânepa, cartoful, sfecla şi floarea-soarelui. Rotaţia grâu-porumb este obligatorie, din cauza ponderii de cca. 60 % a celor 2 culturi. Nu este indicată cultivarea porumbului mai mult de 2-3 ani pe acelaşi teren

2.2. Fertilizarea

Consumul specific pentru 1000 kg boabe: 18–28 kg N, 8-14 kg P2O5 şi 23–36 kg K2O.

Azotul se administrează în doze de 90-180 kg/ha.

Fosforul între 40-120 kg/ha.

Potasiul în doză de 40-120 kg K2O /ha.

Gunoiul  de grajd  aplicat în doză de 20-40 t/ha o dată la 4-5 ani .

2.3. Lucrările solului

Arătura de bază - la 25-30 cm, cu plugul în agregat cu grapa stelată. Patul germinativ este corespunzător atunci când solul, pe adâncimea de 3-6 cm este mărunţit şi zvântat. Semănat fals. Pregătirea patului germinativ în preziua semănatului. Înainte de semănat se administrează produsul EMA (conţine microorganisme) care trebuie încorporat imediat. Utilizarea combinatorului este recomandabilă şi după lucrarea cu grapa cu discuri.

2.4. Sămânţa şi semănatul

Pentru întreaga suprafaţă cultivată cu porumb la noi în ţară se foloseşte numai sămânţă hibridă (HD, HS, HT) în F1

Se foloseşte sămânţă care aparţine hibridului zonat, cu:

- puritatea min. 98 %,

- facultatea germinativă min. 90 %

- MMB specific hibridului.

Tratament la sămânţă cu Biomit plussz (1litru produs în 20 litri apă) este utilizat la tratamentul seminţei şi ca îngrăşământ foliar.

Porumbul se seamănă atunci când, temperatura în sol la 10 cm este de 8-10 °C şi vremea este în curs de încălzire.

Calendaristic între: 1-20 aprilie în zona de câmpie, 15-30 aprilie în celelalte zone.

Densitatea reprezintă un factor important în realizarea unor recolte mari. Se are în vedere caracteristicile hibridului: înălţimea plantelor, numărul şi lungimea frunzelor, rezistenţa la frângere şi cădere. Influenţa densităţii plantelor asupra mărimii ştiuleţilor de porumb şi a producţiei de boabe la hectar.

Porumbul se însămânţează cu semănători de precizie tip SPC.

Cantitatea de sămânţă la hectar este între 15-25 kg.

Distanţa între rânduri este de 70 cm.

Adâncimea de semănat este între 5-8 cm.

Lan de porumb la maturitate→

2.5. Lucrările de îngrijire

Combaterea buruienilor se poate realiza pe cale mecanică şi manuală :

- lucrarea cu sapa rotativă, când porumbul are 3-5 frunze;

- prima praşilă mecanică între rânduri după 10 zile de la răsărire, la adâncimea de 8-12 cm (viteza 4 km/h);

- praşila a doua se execută după 10-14 zile, la adâncimea de 7-8 cm (8-10 km/h);

- praşila a treia după 15-20 de zile de la a doua, la adâncimea de 5-6 cm (viteza 10-12 km/h).

Praşilele mecanice trebuie să  fie urmate de praşile manuale.

Porumbul este mai puţin atacat de boli, cea mai importantă fiind fuzarioza (Fusarium sp.).

Combaterea ei se face preventiv prin

- însămânţarea în cadrul epocii optime,

- întreruperea rotaţiei grâu-porumb şi a culturii repetate de porumb,

- evitarea fertilizării unilaterale şi excesive cu azot şi a desimilor prea mari,

- cultivarea de hibrizi rezistenţi etc.

Dintre dăunători, pagube mai mari provoacă răţişoara (Tanymecus dilaticolis) şi viermii sârmă (Agriotes sp.). Pentru prevenirea atacului se recomandă:

- metodelor preventive (distrugerea samulastrei, rotaţia culturilor, cultivarea de soiuri rezistente)

- metodelor curative (tratament la samanţă, capcane cu feromoni, sau insecticide pe bază de piretru în timpul vegetaţiei culturii)

Irigarea. Sunt necesare 2-4 udări la intervale de 12-14 zile, cu o normă de udare de 700-800 m3/ha pe solurile cu o bună permeabilitate din sudul ţării şi 500 m3/ha pe cele mai puţin permeabile sau în zona de silvostepă.

2.6. Recoltarea

Recoltarea mecanizată a porumbului sub forma de ştiuleţi. Dintre combinele fabricate în ţară menţionăm: combina autopropulsată C6P şi combina tractată C3P. Recoltarea mecanizată sub formă de boabe. Se începe când umiditatea acestora scade sub 25 % cu combina C-12 echipată cu culegătorul de ştiuleţi. Boabele recoltate trebuie aduse la umiditatea de păstrare (14 %). Producţia medie în România de cca. 3 t/ha.

Ing. Prot. Mediului Albert Felecan Sorina şi Ing. Prot. Mediului Voevod Mihai

Principiile şi regulile de fertilizare în agricultura biologică (organică) (2)

Particularităţile protecţiei plantelor în agricultura biologică (organică)

• menţinerea atacului factorilor biotici (buruieni, boli şi dăunători) sub pragul economic de dăunare;

Aceste vieţuitoare nu trebuie stârpite, lucru, de altfel, aproape imposibil de realizat din punct de vedere practic, ci doar menţinute sub control.

• refacerea şi conservarea însuşirilor naturale ale ecosistemelor agricole;

Primele efecte vizibile ale acestui principiu menţionăm creşterea populaţiilor de prădători naturali şi reducerea corespunzătoare a numărului de dăunători.

• cunoaşterea amănunţită a particularităţilor biologice ale dăunătorilor;

Fiecare grupă de dăunători are anumite însuşiri ce le conferă o capacitate mare de adaptare la diferite fenomene negative, inclusiv sporirea rezistenţei la pesticide.

• utilizarea prioritară şi pe scară largă a metodelor de combatere multifuncţionale;

Milenii la rând oamenii au introdus în sistemul lor de producţie agricolă, conştient sau nu, noi măsuri de combatere, cele cu efecte multiple fiind, evident, preferate şi promovate.

• eliminarea folosirii produselor chimice de sinteză;

- substanţa activă a acestor produse este de origine vegetală, microbiană sau minerală

- folosirea acestor produse nu are efecte secundare negative asupra mediului înconjurător şi nu contribuie la contaminarea acestuia;

- produsele nu au efecte negative asupra calităţii şi sănătăţii alimentelor şi a altor produse finale;

- folosirea a cel puţin două procedee diferite de combatere pentru fiecare factor biotic dăunător;

Metode ecologice de combatere

Activităţile de protecţie a plantelor pot fi grupate, în funcţie de efectul principal, în două categorii: măsuri preventive şi curative.

1. Măsuri preventive

Înfiinţarea de mini-rezervaţii naturale (perdele agro-forestiere, garduri vii, benzi şi drumuri înierbate, biotopuri umede etc.) pentru conservarea şi îmbunătăţirea factorilor climatici şi a însuşirilor solului, precum şi pentru protejarea, sporirea şi diversificarea faunei şi florei (mai rar) folositoare;

Organizarea de asolamente agricole care, în cazul culturilor de câmp şi al legumelor, ar trebui să conţină 25-50% plante furajere perene, 25- 35% plante anuale semănate în rânduri dese şi 15-30% plante anuale prăşitoare.

Practicarea de rotaţii lungi, de minimum 4 ani, cu culturi intercalate, (asociate) şi succesive de acoperire.

Alternarea adâncimii de lucrare a solului, cel mai eficace procedeu fiind desfundarea (decompactarea) terenului după încheierea fiecărei rotaţii şi lucrarea solului la adâncimi normale în ceilalţi ani;

Fertilizarea organică a terenurilor numai cu compost fermentat. Gunoiul de grajd este o sursă foarte importante de infestare a terenurilor cu buruieni şi boli. Prin compostare acest neajuns este înlăturat în cea mai mare parte

Optimizarea activităţilor privind sămânţa şi semănatul. Este absolut necesar:

- să alegem varietăţile cele mai productive, mai rezistente la concurenţa buruienilor şi la atacul de boli şi dăunători.

- recoltarea culturilor la timp şi depozitarea recoltelor în condiţii optime de igienă

Metode ecologice de combatere

2. Măsuri curative

Până în prezent, ştiinţa şi practica agricolă în materie de protecţia plantelor cunoaşte 5 tipuri de metode curative.

A. Metode fizico-mecanice

B. Metode biotehnice

C. Metode biologice

D. Metode genetice

E. Metode biochimice

A.1. Metode fizico-mecanice de combatere a buruienilor

1.Combatere manuală; din această categorie fac parte cele mai vechi metode de combaterea a buruienilor: plivitul manual, plivitul cu oticul sau săpăliga şi prăşitul cu sapa.

2. Combatere mecanică; din această categorie fac parte plivitul şi prăşitul mecanic, care se fac cu maşini agricole speciale tractate de tractoare.

3. Combatere termică se realizează cu ajutorul unor instalaţii cu propan lichid amplasate pe tractor sau portabile. Temperatura de ardere este de 50-70°C. Această metodă se foloseşte în legumicultură, precum şi în cultura mare pentru combaterea buruienilor din culturile prăşitoare, înainte de răsărirea plantelor cultivate sau în culturile de cartof când acestea au ajuns la maturitate.

4. Metodele hidrice constă în inundarea terenurilor cultivate, prin care pot fi distruse multe din buruienele abia răsărite sau în curs de răsărire. Metoda dă rezultate numai în cazul culturilor rezistente la băltire (orezării).

A.2. Metode fizico-mecanice de combatere a dăunătorilor

1. Termoterapia se foloseşte în special pentru combaterea insectelor, cele mai folosite procedee fiind:

·                    a. Arderea resturilor vegetale după recoltarea plantelor. Acest procedeu se recomandă numai dacă resturile vegetale sunt puternic infestate cu dăunători.

·                    b. Colectarea dăunătorilor (limacşi şi gândaci) şi a cuiburilor cu ouă sau omizi şi opărirea acestora.

·                    c. depozitarea seminţelor de cereale, leguminoase pentru boabe şi de plante tehnice atacate de molii şi gărgăriţă în spaţii reci sau congelarea acestora.

2. Radioterapia se utilizează pentru sterilizarea (suprimarea funcţională a glandelor sexuale) masculilor cu ajutorul radiaţiilor X.

3. Inundarea dă rezultate în combaterea unor dăunători care trăiesc în sol (şoareci, şobolani, cârtiţe, coropişniţe etc.), prin inundarea cu apă a galeriilor în care trăiesc.

4. Metode sonore. Împotriva păsărilor şi rozătoarelor, se obişnuieşte instalarea de aparate cu aer comprimat sau cu carbid care produc zgomote puternice (pocnituri, fluierături, sunete stridente etc.).

De asemenea, rozătoarele din depozite pot fi controlate eficient folosindu-se aparate cu ultrasunete.

5. Metode atractive. În această grupă sunt incluse capcanele luminoase, cleioase şi brâiele capcană din plantaţiile pomicole, precum şi cursele mecanice pentru prinderea şoarecilor şi şobolanilor.

6. Alte metode fizico-mecanice. Din această categorie fac parte instalarea de sperietori, plase şi garduri împotriva păsărilor şi a animalelor rozătoare, precum şi strivirea ouălor, omizilor (larvelor) sau chiar a adulţilor.

A.3. Metode fizico-mecanice de combatere a bolilor

1. Termosterilizare. Se cunosc trei procedee de sterilizare termică:

·                    a. Arderea resturilor vegetale după recoltarea plantelor. Acest procedeu se recomandă numai dacă aceste resturi sunt puternic infestate cu boli (plantele şi organele de plante bolnave nu se compostează);

·                    b. Colectarea zilnică a plantelor şi părţilor de plante (scoarţă, frunze, ramuri, fructe, flori) infestate şi opărirea sau arderea acestora.

·                    c. Tratarea cu aburi fierbinţi a seminţelor şi a amestecurilor de sol folosite în răsadniţe, sere şi solarii.

2. Solarizare. Este o metodă care cumulează efectul antibiotic al radiaţiilor calorice şi luminoase ale soarelui. Se utilizează pentru dezinfectarea seminţelor şi fructelor atacate la exterior şi constă în expunerea la soare şi lopătarea periodică a acestor produse vegetale.

2. Măsuri curative B. METODE BIOTEHNICE

B.1. Metode biotehnice de combatere a buruienilor

1. Mulcirea este activitatea de acoperire a solului cu paie, frunze, aşchii şi coji de copaci, rumeguş, compost, bălegar etc. şi cu folie de plastic de culoare neagră sau

cu covoare vechi şi alte ţesături. Momentul optim de mulcire este primăvara cât mai devreme, concomitent sau înainte de plantarea culturilor, respectiv de pornirea plantelor în vegetaţie.

2. Pregătirea terenului pe întuneric sau cu utilaje acoperite. Karl Hartmann si Werner Nezadal (1989) de la Institutul de Botanică al Universităţii Erlangen din Nurnberg - Germania, recomandă ca pregătirea terenului pentru semănat să se facă noaptea pe întuneric, deoarece seminţele de buruieni scoase din sol germinează numai la lumină naturală sau artificială. Având în vedere dificultatea executării pe întuneric a acestor lucrări, Johan Ascard (1994), de la Universitatea de Ştiinţe Agricole din Suedia, propune acoperirea utilajelor de arat şi de pregătire a solului cu prelate de culoare închisă şi mai lungi decât utilajele respective.

B.2. Metode biotehnice de combatere a dăunătorilor

1. Instalarea de capcane biologice. Capcanele pot fi părţi de plante, fructe, tuberculi sau alimente şi se instalează pe sol, în sol, în depozite etc. După colectarea dăunătorilor, capcanele se strâng si se opăresc sau se ard.

2. Instalarea de capcane cu feromoni. Feromonii sunt substanţe chimice secretate şi răspândite în exterior de anumite animale, precum insectele, care sunt percepute numai de indivizii aceleiaşi specii. În cazul capcanelor feromonale se folosesc feromoni chimici produşi industrial în amestec cu un insecticid de ingestie.

B.3. Metode biotehnice de combatere a bolilor

Cel mai folosit procedeu este înmulţirea plantelor libere de virusuri şi de alţi agenţi patogeni prin culturi de meristeme (ţesuturi). Se practică pe scară largă în horticultură la flori (garoafe), la pomi, arbuşti fructiferi şi mini-butaşi de hamei.

2. Măsuri curative C. METODE BIOLOGICE

Combaterea biologică este o metodă de tip „viu contra viu”.

C.1 Metode biologice de combatere a buruienilor. Cercetarea agricolă a identificat 3 metode distincte:

1. Combatere alelopatică. Este o metodă de mare perspectivă care se bazează pe suferinţa ce şi-o provoacă reciproc unele plante prin intermediul substanţelor chimice numite coline, secretate de rădăcini şi de părţile aeriene ale plantelor.

2. Combatere entomofagă. Această metodă este, de asemenea, nouă şi în curs de elucidare, până în prezent fiind identificate câteva specii de insecte pentru distrugerea selectivă a unor varietăţi de pălămidă, laptele câinelui, cactuşi etc.

3. Combatere fungică. Practicienii îşi pun mari speranţe în combaterea pălămidei, costreiului, volburei şi a altor buruieni endemice cu ajutorul ciupercilor. La noi în ţară, mai avansate sunt studiile privind combaterea pălămidei (Cyrsium arvense) cu ajutorul ruginei (Puccinia punctiformis), cea mai distrugătoare dintre cele 11 specii de ciuperci ce parazitează pălămida.

C.2. Metode biologice de combatere a dăunătorilor

1. Plante contra insecte

CRĂIŢE

Denumire ştiinţifică: Tagetes patula. Acţiune: repelentă pentru dăunătorii legumelor, în special pentru fluturele alb al verzei şi probabil pentru nematozi şi gândacul din Colorado;

Se cultivă câte două rânduri la distanţa de 40-50 cm între ele pentru 6-8 rânduri de legume sau de cartofi.

GĂLBENELE

Denumire ştiinţifică: Calendula officinalis. Acţiune: repelentă pentru adulţii gândacului din Colorado. Gălbenelele nu trebuie să lipsească di nici o grădină de legume, în primul rând datorită virtuţilor lor terapeutice. Se cultivă între rândurile de cartofi, vinete etc., câte 1 rând de gălbenele la 2 – 3 rânduri de plante solanacee.

USTUROI

Denumire ştiinţifică: Allium sativum. Acţiune repelentă pentru adulţii gândacului din Colorado. Se cultivă concomitent cu cartoful, câte 2-3 rânduri de usturoi la 4-6 rânduri de cartofi, la adâncimea de 3-5 cm.

2. Combatere cu prădători naturali

În această categorie se includ metodele de atragere a animalelor care se hrănesc cu insecte şi alte animale vii dăunătoare. Crearea unor condiţii bune de adăpost şi de hrană pentru fauna utilă (broaşte, guşteri, şerpi, păsări insectivore şi răpitoare - piţigoiul, ciocănitoarea, cucul,

pupăza, graurul, cucuveaua, bufniţa, etc., şi mamifere insectivore - liliecii, ariciul, cârtiţa, nevăstuica etc.), inclusiv creşterea artificială a acestora, are efecte benefice pentru producătorii agricoli.

3. Insecte contra insecte (prădători entomofagi)

Folosirea speciilor de insecte şi nematozi pentru combaterea biologică a insectelor dăunătoare.

4. Combatere microbiologică

Este o metodă modernă, eficace, dar încă destul de scumpă şi constă în folosirea unor preparate pe bază de microorganisme vii (virusuri, bacterii, ciuperci) care parazitează şi omoară unii dăunători.

C.3. Metode biologice de combatere a bolilor

Majoritatea recomandărilor practice de acest gen se referă la tratamentul seminţei cu preparate bacteriologice. Metoda folosită pentru curăţirea de patogeni a seminţelor de cereale şi de plante tehnice este următoarea:

Tratamentul seminţei cu Pseudomonas fluorescens. În funcţie de cantitatea de seminţe necesară pentru 1 ha, se folosesc 1-4 flacoane de 250 ml (1 flacon/ha pentru porumb şi floarea-soarelui şi 4 flacoane/ha pentru grâu, orz şi triticale). Tratamentul se face cu câteva zile sau ore înainte de semănat prin stropirea uniformă a seminţei. În timpul tratamentului sămânţa se amestecă continuu, prin lopătare manuală sau mecanic, cu malaxorul sau porzolatorul.

D. METODE GENETICE

Aceste metode sunt cele mai importante pentru protecţia plantelor, deoarece valorifică însuşirile natural (genetice) ale plantelor, nu au impact negativ asupra mediului înconjurător şi sunt relativ ieftine. Ameliorarea plantelor are ca rezultat varietăţi noi de plante cu calităţi superioare, inclusiv cu rezistenţă sporită la competiţia buruienilor sau/şi la atacul celorlalţi factori biotic dăunători.

Aşadar, agricultorii ecologişti sunt sfătuiţi să cultive varietăţi (populaţii, soiuri şi hibrizi) cu potenţial productiv şi calitativ maxim şi cu rezistenţă superioară la competiţia şi atacul factorilor biotici nefavorabili.

E. Metode biochimice

Protecţia biochimică a plantelor se realizează cu ajutorul unor preparate fitofarmaceutice de natură vegetală şi minerală.

E.1. Metode biochimice de combatere a buruienilor

La cererea fermierilor ecologişti, cercetarea agricolă este în plin proces de formulare şi testare a bio-erbicidelor, existând speranţa ca acestea să apară pe piaţă în următorii 2-3 ani.

E.2. Metode biochimice de combatere a insectelor dăunătoare

Preparatele folosite pentru protecţia plantelor împotriva insectelor dăunătoare se pot grupa, în funcţie de materia primă folosită, în două categorii: insecticide vegetale şi insecticide minerale:

1. "Insecticide" vegetale sau botanice

URZICĂ

Denumire ştiinţifică: Urtica dioica. Organe vegetale folosite: toate părţile aeriene în stare proaspătă (crudă) sau uscată. Stimulează creşterea plantelor şi frânează atacul unor insecte. Mod de preparare: macerat (1 kg material vegetal proaspăt în 10 l de apă, ţinut timp de 12 ore).

Întrebuinţare: Maceratul se foloseşte împotriva păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum) nediluat şi ori de câte ori este nevoie.

FERIGĂ

Denumire ştiinţifică: Dryopteris filix -mas;

Organe vegetale folosite: frunzele si rizomul de ferigă masculă. Acţiune: paralizantă Mod de preparare: purin de frunze (1 kg Frunze proaspete sau 100 g uscate în 10 l de apă) şi decoct de rădăcini (5 g în 0.5 l apă de ploaie); Întrebuinţare: Purinul de frunze se foloseşte împotriva păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum) şi a buburuzei (Coccinella septempunctata), melcilor fără cochilie. De asemenea, acest preparat, diluat cu apă de 10 ori, se foloseşte împotriva afidelor. Decoctul nediluat se recomandă, de asemenea, împotriva păduchelui lânos şi ori de câte ori este nevoie.

PELIN

Denumirea ştiinţifică:Artemisia absinthium;

Organe vegetale folosite: toate părţile aeriene (tulpina, frunzele şi florile) în stare crudă sau uscată;

Acţiune: protejează culturile de unii dăunători;

Mod de preparare: purin (300 g material vegetal proaspăt sau 30 g uscat într-un litru de apă), purin în amestec cu silicat de sodium (1%), infuzie şi decoct;

Întrebuinţare: Aceste preparate au însă acţiune specifică: purinul împotriva furnicilor, omizilor şi afidelor; infuzia împotriva acarienilor murului şi zmeurului sşi larvelor gândacului din Colorado; iar decoctul împotriva mustei verzei (Chortophila brassicae) şi a viermelui merelor (Carpocapsa - Cydia pomonella).

VETRICE.

Denumire ştiinţifică: Tanacetum vulgare;

Organe vegetale folosite: toate părţile aeriene: tulpina, frunzele şi florile, în stare crudă sau uscată.

Mod de preparare: infuzie sau decoct (300 g material vegetal proaspăt sau 30 g uscat în 10 litri de apă);

Întrebuinţare: Infuzia de vetrice se foloseşte nediluată şi ori de câte ori este nevoie împotriva furnicilor, afidelor, acarienilor şi a altor insecte.

Decoctul se foloseşte de asemenea, nediluat, însă

numai în perioada de zbor a muştei verzei şi a carpocapsei.

PIRETRINĂ.

Denumire ştiinţifică:

Pyrethrum cinerariaefolium,

Chrysanthemum cinerariaefolium;

Organe vegetale folosite: inflorescenţa. Acţiune: Piretrina este un insecticid de contact, cu efect paralizant şi spectru larg de acţiune.

Mod de preparare: Extract din inflorescene proaspete şi infuzie din cele uscate (2 ligurie de inflorescenţe mărunţite în 200- 250 ml de apă clocotită); Întrebuinţare: Extractul din flori de piretru se foloseşte sub formă de soluţie în concentraţie de 0.1% împotriva afidelor, gândacului din Colorado, tripsilor, cicadelor şi musculiţei albe. Piretrina nu este periculoasă pentru albine, om şi animalele cu sânge cald.

ROTENONA

Denumire ştiinţifică: Derriselliptica; Lonchocarpus spp., Thephrosia spp. Forma de prezentare: Praf vegetal. Organe vegetale folosite: Rădăcina;

Acţiune: Asemănătoare cu cea apiretrinei, dar mai puternică şi la un număr mai mare de specii de insecte. Mod de preparare: Decoct din rădăcini proaspete sau uscate şi rădăcini uscate măcinate. Fiind un insecticid mai puternic, se impune sporirea atenţiei în timpul preparării şi aplicării tratamentelor

LEURDĂ (USTUROIŢĂ)

Denumire ştiinţifică: Allium ursinum; Organe vegetale folosite: frunzele şi bulbii în stare proaspătă şi tocate mărunt. Mod de preparare: Infuzie (75 g bulbi tocaţi la 10 l apă) şi purin fermentat ( 500 g frunze proaspete sau 200 g uscate la 10 l de apă. Întrebuinţare: Infuzia de leurdă se foloseşte nediluată, prin stropirea repetată a plantelor la intervale de 3 zile, împotriva acarienilor şi afidelor. Purinul se foloseţte, de asemenea, nediluat, împotriva muştei morcovului (Psila rosae), însă numai în perioada de zbor a acesteia.

QUASIA

Denumire ştiinţifică: Quassia amara este un arbore care creste în zona tropicală a continentului american. Organe vegetale folosite: coaja şi lemnul. Acţiune: Substanţele active din acest preparat acţionează ca insecticide de contact şi de ingestie, dar mai lent decât piretrina. Întrebuinţare: Decoctul de Quasia se foloseşte, pentru combaterea muştelor din casă şi din grajd, purecilor, păduchilor ţestoşi: păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus), păduchele cenusiu (Hyalopterus pruni) şi a păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum). În caz de eficacitate redusă, tratamentul se poate repeta, dar nu mai devreme de 3 zile.  

Ing. Prot. Mediului Albert Felecan Sorina şi Ing. Prot. Mediului Voevod Mihai

http://www.scribd.com/doc/77325788/Taranul-Roman-Nr-30-Ianuarie-2012