SIGLA EUROPEANĂ ŞI NAŢIONALĂ A PRODUSELOR ECOLOGICE

Sigla naţională “ae”, specifică produselor ecologice, alături de sigla comunitară sunt folosite pentru a completa etichetarea, în scopul identificării de către consumatori a produselor obţinute în conformitate cu metodele de producţie ecologică.

Aplicarea logo-ului UE pe produsele alimentare preambalate este obligatorie începând cu dată de 1 iulie 2010. Utilizarea acestuia rămâne opţională pentru produsele importante. Folosirea logoului comunitar UE trebuie să fie însoţită de indicarea locului de producere al materiilor prime agricole. Acestă indicaţie poate fi de forma “UE”, “non-UE” sau/şi numele statului membru UE sau din afara UE, unde au fost obţinute produsul sau materiile prime ale acestuia. Logoul comunitar oferă recunoşterea produselor certificate ecologic din Uniunea Europeană.

Acest regim de etichetare are scopul de vă asigura pe dumneavoastră şi pe alţi consumatori din Statele Membre ale Uniunii Europene,de natura ecologică a produselor pe care le cumpăraţi. Sigla UE este creată pentru a mări gradul de recunoaştere al produselor ecologice în rândul consumatorilor şi acţionează la fel ca şi siglele naţionale pe care le puteţi observa pe produsele din ţara dumneavoastră.

Scurtă descriere şi legaturi utile pentru noua legislaţie comunitară şi naţională a agriculturii ecologice:

ü       Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului din 28 iunie 2007 privind producţia ecologică şi etichetarea produselor ecologice şi de abrogare a Regulamentului ((CEE) nr. 2092/91 care a fost modificat de la acea dată prin:

ü      Regulamentul (CE) nr. 967/2008 al consiliului  din 29 septembrie 2008, de la modificare a Regulamentul (CE) nr. 834/2007 privid producţia ecologică şi etichetarea produselor ecologice.

Pe durata întregului lanţ de obţinere a unui produs ecologic, operatorii trebuie să respecte permanent regulile stabilite în legislaţia comunitară şi naţională. Ei trebuie să-şi supună activitatea unor vizite de inspecţie, realizate de organisme de inspecţie şi certificare, în scopul controlului conformităţii  cu prevederile legislaţiei în vigoare privind producţia ecologică.

În România, controlul şi certificarea produseor ecologice este asigurat în prezent de organisme de inspecţie şi certificare private. Acestea sunt aprobate de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (MADR). Pe baza criteriilor de independenţă, imparţialitatea şi competenţă stabilite în Ordinul nr. 65/2010 pentru aprobarea Regulilor privind organizarea sistemului de inspecţie şi certificare, de aprobare a organismelor de inspecţie, certificare şi de supraveghere a activităţii organismelor de control. Aprobarea de către MADR a organismelor de inspecţie şi certificare este precedată, în mod obligatoriu de acreditarea acestora, în conformitate cu norma Europeană EN ISO 4501: 1998, emisă de un organism abilitat în acest scop.

În urma controalelor efectuate de organismele de inspecţie şi certificare, operatorii care au respectat regulile de producţie vor primi certificatul de produs ecologic şi îşi vor putea eticheta  produsele cu menţiunea “ecologic”. Pe eticheta aplicată unui produs ecologic sunt obligatorii următoarele menţiuni: referire la producţia ecologică, siglele, numele şi codul organisului de inspecţie şi certificare care a efectuat inspecţia şi a eliberat certificatul de produs ecologic.

Date şi statistici

            Agricultura ecologică este practicată în peste 120 de ţări suprafaţă cultivată în acest sistem apropiindu-se de 31 milione ha.

Australia, la pachet cu Noua Zeelandă şi cu statele din Oceania, este cel mai bio “continent” după întinderea suprafeţelor cultivate: peste 11,8 milioane de hectare, potrivit raportului “Lumea agriculturii organice, statistici şi trenduri”, ediţia 2007 realizat de două instituţii internaţionale de renume: IFOAM şi FIBL. Cea mai mare parte a acestei suprafeţe este acoperită de păşuni. Dintre culturile agricole, cele mai răspândite sunt cerealele, legumele şi livezile. Pe locul doi în top vine Europa, cu peste 6,9 milioane de hectare cultivate în sistem bio. “Medalia de bronz” este deţinută de America Latină, unde suprafaţa organică certificată este de circa 5,8 milioane de hectare. De la boabe de cafea şi banane din America Centrală la zahăr din Paraguai şi cereale şi carne din Argentina, roadele agriculturii organice din această parte a lumii pleacă la export.

Asia etalează o suprafaţă eco de circa 2,9 milioane de hectare, în timp ce America de Nord este pe penultimul loc în topul bio-continentelor, cu 2,2 milioane de hectare. Febra bio a atins şi continentul african, unul dintre motoarele dezvoltării acestui tip de agricultură aici fiind cererea tot mai mare de produse eco din ţările industrializate. La ora actuală sunt circa 900.000 de hectare certificate pe continentul negru.

Australia (plus Oceania) deţine 39% din terenurile organice din lume, Europa 23%, America Latină 19%, Asia 9%, America de Nord 7% şi Africa 3%. Acesta este clasamentul pe continente. Dar care sunt cele mai bio ţări din lume, după suprafaţa cultivată? Cum este şi firesc, pe primul loc în acest top se află Australia. Numărul 2 la nivel mondial este Argentina (3,1 milioane de hectare), urmată de China (2,3 milioane de hectare). Creşterea accentuată a suprafeţelor organice, înregistrată în Statele Unite în ultima perioadă – circa 30% anual – au săltat această ţară pe locul 4 în topul ţărilor bio la nivel mondial (1,6 milioane de hectare). Pe 5 vine Italia, ţara cu cele mai extinse terenuri cultivate ecologic din Europa – 1,1 milioane de hectare. Ţările din top 10 au împreună 23,7 milioane de hectare bio, ceea ce reprezintă peste trei sferturi din terenul organic la nivel mondial.

Italia este numărul 1 la nivel mondial la producţia de citrice organice, Mexicul este cel mai mare producător de cafea bio, iar Republica Dominicană este un producător major de cacao. Italia se numără printre liderii mondiali la producţia de struguri organici – alături de Spania şi Franţa – şi la cea de măsline bio – împreună cu Spania şi Tunisia.

Ing. Prot. Mediului Albert Felecan Sorina 

şi Ing. Prot. Mediului Voevod Mihai

Bolile parazitare ale albinelor

Sunt provocate de unele specii de paraziţi, organisme ce trăiesc temporar sau permanent pe corpul acestora. Paraziţii se hrănesc atât cu hrana acestora cât şi cu sângele lor, acest lucru ducând la pierderi majore economice. Aceste boli sunt clasificate în endoparazitoze şi ectoparazitoze. (N, BRAULOZA, VARAOOZA, SENOTAINOZA, şi TRIUNGHIULOZA). Endoparazitozele (Nosemoza, Ambioza, Acarioza) vor fi descrise în acest număr iar ectoparazitozele (Brauloza, Varaooza, Senotainoza şi Triunghiuloza) în numărul din luna iunie.

                 Nosemoza. Boală de invazie a albinelor adulte, foarte răspândită, evoluează în general sub formă cronică dar şi sub forma acută cu manifestări puternice. Debutul acestei boli are loc la sfârşitul toamnei-începutul primăverii, afectând în special familiile iernate necorespunzător. Acţiunea parazitului mai este favorizata şi de culesul de nectar şi polen, pe timp nefavorabil. Agentul patogen se numeşte NOSEMA APIS, localizarea lui are loc în peretele intestinal împiedicând astfel digestia şi asimilarea hranei.  Contaminarea se face pe cale orală prin consumul de apă sau hrană infestată, transmiterea ei realizându-se prin roirea familiilor bolnave de nosemoză, contactul direct dintre matca şi albinele ce o îngrijesc, polen, miere, faguri contaminaţi, furt, trântori şi nu în ultimul rând inventar.

           Simptomatologie. În faza latentă boala nu se remarcă în mod deosebit, manifestările fiind şterse. Familiile cu aceasta formă se dezvoltă mai încet, prezintă pete mici de diaree iar mortalitatea este crescuta. În schimb în faza acuta manifestările sunt pregnante, familiile au o activitate redusă, şi se depopulează cu toate ca puietul este sănătos. Albinele bolnave prezintă diaree de culoare brun-deschisa, abdomenul este umflat, îşi pierd capacitatea de zbor, tremură, se târăsc în fata urdinişului, paralizează, după care mor în masă. Cadavrele au picioarele adunate sub torace şi aripile întinse. Pereţii stupului, podişorul, fagurii, obiectele din jurul stupului sunt acoperite cu jeturi de diaree.

           Spre deosebire de albine, de remarcat este faptul ca mătcile nu prezintă diaree, ci din contră, sunt cu atât mai constipate cu cat gradul de infestare este mai mare. La început acestea sunt agitate, apoi devin apatice, nu mai depun ouă şi nu se mai hrănesc, totul terminându-se prin moarte. De reţinut, la albinele infestate, se poate executa examinarea cu ochiul liber a intestinului extras cu mâna după îndepărtarea capului. Se va observa îngroşarea intestinului, culoarea mata-albicioasă, iar striaţiunile transversale nu se mai observă. Cum aceste simptome sunt caracteristice şi altor boli, diagnosticul se va stabili doar pe baza examenului de laborator. Se va face un preparat, va fi examinat la microscop şi se vor evidenţia sporii de nosemoză.

           Tratamentul medicamentos va fi asociat cu masuri de ordin igienic şi biologic. Fumagilina este un antibiotic ce dă rezultate bune în aceasta parazitoză, denumirea comercială fiind de Fumidil B, medicament ce se prezintă în flacoane a 25 g substanţă totala din care doar 0.5 g substanţă activă. Conţinutul acestui flacon tratează 5 familii de albine, administrându-se în şerbet, sirop sau pastă de zahăr. La noi în ţară tratamentul se mai realizează şi cu protofil, produs ce prin substanţele conţinute împiedică realizarea ciclului biologic evolutiv al lui Nosema apis. Se administrează 17 ml la litru de sirop, sau 3 ml într-un kg de pastă. Important! Când parazitoza este diagnosticată cu certitudine, măsurile se vor aplica riguros. Fagurii de rezervă se vor dezinfecta cu vapori de acid acetic glacial sau formol, cadavrele albinelor atât din faţa urdinişului cât şi de pe fundul stupului se vor arde, iar în stupină vom încerca să păstram pe cât posibil familii puternice, bine dezvoltate, cu instinct slab de roire.

                 Ambioza. Endoparazitoza ce apare la sfârşitul iernii şi începutul primăverii, provocată de Malphigamoeba mellifica, parazit ce se localizeaza în epiteliul tubilor Malpighi şi în intestinul mijlociu al albinelor. Contaminarea se face prin consum de hrană infestată. Condiţiile nefavorabile  de iernare, temperatura scazută şi umiditatea excesiva a mediului extern, calitatea necorespunzătoare a hranei, sunt factori favorizanţi.

             Simptomele bolii nu sunt tipice, dar familiile afectate emană un miros neplăcut la deschiderea stupului. Albinele bolnave prezintă abdomenul mărit, diaree sub forma de jet, tremurături ale aripilor şi alte tulburări nervoase. Diagnosticul se pune pe baza semnelor clinice, alături de examenul de laborator. Tratamentul nu este încă bine precizat din păcate, el reducându-se în principal la masurile de profilaxie, mai exact cele descrise în cadrul Nosemozei.

                 Acarioza. Endoparazitoză ce apare în general în a doua jumătate a iernii, determinata de acarianul Acarapis woodi, parazit cu dimensiuni microscopice. Contaminarea se realizează prin albine hoaţe, trântori, mătci şi roiuri infestate.

              Simptomatologie. Albinele îşi pierd capacitatea de zbor datorită abdomenului dilatat, corpul prezintă tremurături, aripile sunt dilatate şi mişcate dezordonat, ajungând în faza de a nu se putea întoarce în stup, mai exact cad în faţa urdinişului unde se târăsc. Având localizarea în prima pereche de trahei toracice, microscopic se va observa culoarea neagra a acesteia, acest lucru ajutând la punerea unui diagnostic corect şi rapid.

               Tratamentul se va realiza cu substanţe chimice volatile sau fumigene, impregnate în benzi de hârtie de filtru, cu condiţia ca aceste substanţe să omoare acarienii fără să afecteze albinele, puietul, mierea sau păstura. Folbexul este unul dintre cele mai eficiente produse acaricide netoxice, făşia de hârtie impregnată cu substanţă acaricidă se va introduce printr-un orificiu făcut în podişor, sau între 2 rame distanţate din mijlocul cuibului, după ce în prealabil urdinişul a fost închis. Stupul se va ţine închis o oră, tratamentul repetându-se de 8 ori la interval de 7 zile. Măsura de prevenire în aceasta endoparazitoză, din păcate nu exista ca şi în celelalte endoparazitoze, doar distrugerea familiilor bolnave în momentul apariţiei bolii este cea mai rentabilă, şi tratarea familiilor sănătoase.

                                                                                                                                                 Medic Veterinar Elena Mornea

Fondurile Europene

Zilnic auzim în mass-media despre programe prin care Uniunea Europeană susţine financiar, persoanele din mediul rural, în dezvoltarea agriculturii dar şi a altor oportunităţi de afacere cu bani nerambursabili. Puţini sunt cei care cunosc cu adevărata acest program, adică tipurile de afacere pe care le poate susţine şi paşii care trebuiesc urmaţi în a obţine aceste fonduri. În rândurile următoare vă voi explica ce este PNDR  2007-2013 (Programul Naţional de Dezvoltare Rurală), urmând ca într-un număr viitor să vorbim despre etapele accesării acestor fonduri.

            P.N.D.R. 2007-2013, este un program prin care sunt alocate fonduri europene nerambursabile, pentru investiţii private şi publice în scopul dezvoltării zonelor rurale din România. Aceşti bani se pot solicita doar pentru proiecte de investiţii finalizate până în 2013.

            Pentru a putea fi îndeplinite obiectivele au fost stabilite patru priorităţi de finanţare prin acest program:

-Creşterea competitivităţii produselor agricole şi silvice

-Îmbunătăţirea mediului şi spaţiului rural

-Creşterea calităţii vieţii în mediul rural şi diversificarea economiei rurale

-LEADER, adică elementele de legătură între acţiunile de dezvoltare a economiei rurale.

            Creşterea competitivităţii produselor agricole şi silvice  constă în alocarea de fonduri pentru investiţii ca:

- Investiţii pentru modernizarea exploataţiilor agricole în sectoarele prioritare, adică sectorul vegetal (legume, pepiniere, plantaţii de pomi şi arbuşti, pepiniere, viţă de vie) şi sectorul de creşterea a animalelor (bovine, porcine, ovine, păsări).

-Investiţii pentru înfiinţarea şi modernizarea unităţilor de procesare a produselor agricole şi silvice. Pentru a obţine finanţarea, beneficiarii trebuie să realizeze investiţii în sectoare prioritare pentru produsele agricole (lapte şi produse lactate, carne, ouă, cereale, panificaţie, legume, fructe, cartofi, miere, vin) dar şi în sectoarele prioritare de producţie primară pentru produsele forestiere lemnoase şi nelemnoase (ciuperci, plante medicinale, seminţe).

-Investiţii pentru modernizarea infrastructurii agricole şi silvice: construirea de drumuri de acces, poduri, podeţe; modernizarea sistemelor de irigaţii; infrastructura feroviară.

-Investiţii pentru creşterea eficienţei economice a pădurilor.

-Înfiinţarea şi funcţionarea administrativă a grupurilor de producători.

-Instalarea tinerilor fermieri în mediul rural (Măsura 112).

-Fermele agricole de semi-subzistenţă primesc astfel de fonduri în baza unui Plan de afaceri pentru restructurarea exploataţiei agricole (Măsura 141).

-Instruirea, pregătirea şi informarea persoanelor care desfăşoară activităţi agricole, silvice sau lucrează în industria alimentară.

-Furnizarea de servicii de consiliere şi consultanţă agricultorilor.

Îmbunătăţirea mediului şi spaţiului rural: sprijinul financiar se acordă pentru:

-Zone montane defavorizate.

-Zone defavorizate, altele decât cele montane.

-Plăţi de agro-mediu. Sprijinul financiare se acordă pentru pajişti cu înaltă valoare naturală sau importante pentru păsări, pentru înfiinţarea de culturi verzi şi pentru fermierii care se angajează să respecte anumite cerinţe.

-Prima împădurire a terenurilor agrocole: fermierii primesc compensaţii pentru înfiinţarea unei plantaţii şi întreţinerea acesteia.

Creşterea calităţii vieţii în mediul rural şi diversificarea economiei rurale: sprijinul financiar se acordă strict pentru investiţii ce urmează a fi realizate în spaţiul rural.

-Sprijin pentru crearea şi dezvoltarea de micro-întreprinderi. Întreprinderilo pot fi non-agricole (industria uşoară – tricotaje, încălţăminte, blană); dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti (olărit, brodat, prelucrarea lânii, realizarea de instrumente muzicale   tradiţionale) şi servicii pentru populaţia rurală (croitorie, frizerie, cizmărie, difuzare de internet). Se pot achiziţiona şi echipamnete de  producere a energiei ecologice.

-Încurajarea activităţilor turistice prin construirea, modernizarea, extinderea şi dotarea structurilor de primire turistică; investiţii private în infrastructura turistică şi de agrement; construirea, modernizarea şi dotarea centrelor locale de informare; investiţii de refacere în scop turistic; investiţii legate de înfiinţarea şi amenajarea de trasee tematice; elaborarea de materiale promoţionale etc.

-Renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătăţirea serviciilor de bază pentru economia şi populaţia rurală şi punerea în valoare a moştenirii rurale. Sunt susţinute în acest sens proiectele ce realizează investiţii pentru infrastructura fizică de bază (reţeaua de drum, apă curentă, electricitate, etc); servicii pentru comunitate rurală (parcări, pieţe), servicii sociale (centre de îngrijire pentru copii şi vârstnici); renovarea clădirilor publice, construcţii şi dotări de grădiniţe; achiziţionarea de echipamente şi servicii publice; menţinerea şi păstrarea moştenirii purale şi a identităţii culturale.

LEADER, adică elementele de legătură între acţiunile de dezvoltare a economiei rurale: se oferă noi soluţii pentru dezvoltarea rurală, se urmăreşte implicarea membrilor comunităţii rurale în dezvoltarea locală, se acordă fonduri pentru activităţi ce asigură stimularea formării de parteneriate, pregătirea şi asigurarea implementării strategiilor locale.

Implementarea programului naţional pentru dezvoltare rurală se află în subordinea Ministerului Agriculturii, care îşi coordonează activitatea la nivel naţional prin structurile specifice: Agenţia de Plăţi Pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit  (APDRP); Agenţia de Plăţi Şi Intervenţie în Agricultură (APIA); Direcţiile Pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală.

Pentru a putea beneficia de fonduri nerambursabile pentru a putea finanţa un proiect, solicitantul trebuie să întocmească un proiect tip şi să se încadreze într-o categorie de beneficiar eligibil. Pentru proiecte de investiţii realizate în spaţiul privat, se acordă fonduri nerambursabile persoanelor fizice şi juridice:

-fermieri

-producători agricoli

-procesatori de produse agricole şi silvice

-persoane care desfăşoară activităţi de turism rural.

            După finalizarea întocmirii proiectului, acesta se va depune la sediul Oficiul Judeţean al APDRP, din judeţul în care este amplasată investiţia. Dacă în urma verificării corespunde din punct de vedere al documentelor şi respectă toate criteriile şi condiţiile de eligibilitate, va fi acceptat pentru finanţare. Beneficiarul va demara realizarea investiţiei iar ulterior, după efectuarea parţială sau integral a investiţiei, beneficiarul va solicita decontarea cheluielilor efectuate.

Economist Felecan Valerica

Avantajele şi dezavantajele agriculturii ecologice

Avantaje agriculturii ecologice

Aer, apă şi produse agroalimentare mai puţin contaminate.

Prin extinderea agriculturii ecologice, aerul prezintă o calitate mai bună în principal prin faptul că nu se mai utilizează produse chimice care se pulverizează. Prezenţă pesticidelor în apa potabilă a devenit o problema din ce în ce mai mare, agricultura convenţională fiind principală sursă de contaminare a apei cu nitraţi, nitriţi, bacterii, pesticide.

Neutilizarea pesticidelor determină un risc mai mic de contaminare a produselor agricole. Produsele agricole sunt produse sănătoase, sigure pentru consumul uman si animal.

Condiţii sigure de muncă pentru agricultori. Agricultorii care practică agricultura ecologică sunt expuşi mai puţin riscului contaminării cu pesticide. Este cunoscut faptul că mulţi agricultori mor anual sau reprezintă diverse afecţiuni grave, acestea fiind cauzate de utilizarea pesticidelor.

Biodiversitate

Scăderea biodiversităţii în sistemele agricole convenţionale are următoarele cauze: specializarea, intensificarea, lipsa fermelor mixte, lipsa terenurilor necultivate, folosirea pesticidelor (insecticide, erbicide, fungicide).

Utilizarea pesticidelor reprezintă un pericol atât pentru plante, pentru animale, cât şi pentru om, Pesticidele ameninţă existenţă anumitor specii sălbatice de plante şi animale, cu implicaţii deosebite de-a lungul lanţului trofic. Prin utilizarea pesticidelor se reduc considerabil sursele de hrană pentru pasări. În fermele ecologice se observă o creştere a numărului şi a speciilor de pasări.

Rotaţia culturilor practicată în fermele ecologice menţine durabilitatea solului, determină un număr mai mic de probleme cauzate de boli, dăunători si buruieni. Agricultura ecologică contribuie la realizarea unui peisaj mult mai variat şi asigură o biodiversitate mai mare.

Sol fertil şi sănătos

Agricultura convenţională a determinat scăderea conţinutului de materie organică din sol şi acumularea de compuşi toxici. În practica ecologică fertilitatea şi sănătatea solului sunt menţinute prin metode biologice, precum: rotaţia culturilor, lucrări manuale, prăşit, compostare, mulcire prin folosirea îngrăşămintelor organice se măreşte şi se menţine procentul de materie organica a solului. Reducerea pierderilor de elemente nutritive prin levigare. Neutilizarea îngrăşămintelor chimice şi aportul de îngrăşăminte organice reduc riscul spălării substanţelor nutritive, o problema în multe ţări şi o ameninţare pentru apă potabilă.

Reducerea eroziunii solului. Eroziunea solului este determinată şi de scăderea conţinutului de materie organică a solului care se realizează în agricultura convenţională prin utilizarea îngrăşămintelor chimice de sinteză, acestea determinând şi distrugerea structurii solului. Ameliorarea structurii solului cât şi reducerea eroziunii se poate realiza prin menţinerea terenului acoperit cât mai mult timp posibil, fie prin mulcire, fie prin cultivarea unor culturi de acoperire.

Utilizarea eficienta a apei.

Ameliorarea solului prin creşterea conţinutului în materie organică şi îmbunătăţirea structurii acestuia, precum şi o mai buna acoperire prin mulcire sau prin culturi acoperitoare duc la reducerea consumului de apă în agricultura ecologică, conţinutul ridicat al solului în materie organică în sistemele de agricultură ecologică duce la o mai bună reţinere şi conservare a apei în sol, ceea ce are ca efect reducerea cheltuielilor cu irigarea.

Calitatea nutritivă a produselor ecologice. Produsele ecologice se caracterizează printr-un conţinut mai ridicat în substanţă uscată, respectiv în aminoacizi, vitamine, săruri minerale. Produsele agroalimentare ecologice sunt lipsite de metale grele. 

Protecţia mediului înconjurător

Agricultura ecologica urmăreşte păstrarea nealterată a mediului prin folosirea îngrăşămintelor organice şi a celor minerale mai puţin solubile, a composturilor, a îngrăşămintelor verzi, a preparatelor vegetale. Folosirea pesticidelor este interzisă, fiind permise doar produsele ce nu dăunează plantelor, bazate pe săruri minerale simple sau extracte de plante.

Agricultura ecologică minimizează problemele globale de mediu, precum: ploaia acidă, încălzirea globală, reducerea biodiversităţii, deşertificarea. Agricultura ecologică reduce emisia de gaze răspunzătoare de efectul de sera (C02, metan, oxizi de azot). Emisia de C02 într-un sistem ecologic este mai mică cu 40-60% la nivelul unui hectar decât într-un sistem de agricultură convenţională. Emisiile de oxizi de azot sunt mai mici datorită neutralizării îngrăşămintelor chimice cu azot. Metanul este emis în cantitate mai mica deoarece densitatea animalelor în fermele zootehnice este redusă.

Utilizarea mai redusă a resurselor neregenerabile

Agricultura ecologică este bazată pe practici care necesita multă muncă manuală. Aceiaşi cantitate de alimente poate fi produsă în agricultura ecologica cu 19% mai puţină energie comparativ cu sistemul de agricultură convenţională. Produsele agricole ecologice parcurg o distanţă mai mică de la producător la consumator, fiind preferate în stare proaspătă şi neprelucrate.

Reducerea riscurilor agricultorilor 

Terenurile agricole cultivate în sistem ecologic rezistă mai bine la intemperiile climatice, plantele prezentând o toleranţă mai mare la factorii climatici restrictivi (seceta, ploi abundente). 

Protejarea generaţiilor viitoare 

Copii sunt expuşi mai mult decât adulţii la efectul nociv al pesticidelor folosite în agricultura convenţională. Folosirea produselor agroalimentare ecologice în alimentaţia copiilor va avea un efect pozitiv asupra dezvoltării acestora.

Economice

Piaţa produselor agricole ecologice este în plină expansiune, în special în ţările industrializate. Cererile tot mai mari de produse agricole ecologice din partea consumatorilor determină pe mulţi fermieri să treacă la practici ecologice. Agricultura ecologică poate constitui o sursă de profit pentru micii fermieri, pentru fermele de tip familial.

Dezavantajele  agriculturii ecologice

Nivel scǎzut al randamentelor.

             În agricultura ecologică producţiile pe unitatea de suprafaţă sunt mai scăzute comparativ cu sistemele agricole convenţionale. Scǎderea randamentelor se înregistrează mai ales în perioada de conversie de la agricultura convenţională către agricultura ecologica, fiind necesar un timp până ce la nivelul ecosistemului agricol se restabileşte un echilibru ecologic, după care nivelul producţiilor se stabilizează.

Preţul de valorificare al produselor agricole ecologice este mai ridicat decât cel al produselor convenţionale.

Tehnicile specifice de producţie utilizate în sistemele de agricultura ecologică la care se adaugă producţiile ceva mai mici decât în sistemele convenţionale fac ca preţul de producţie să fie ceva mai ridicat. Ca atare, dacă în ţările dezvoltate acestea sunt accesibile majorităţii populaţiei, în ţările mai puţin dezvoltate, unde încă este important aspectul cantitativ al alimentaţiei, produsele ecologice sunt accesibile segmentului de consumatori cu posibilităţi financiare peste media populaţiei. 

Necesitatea susţinerii agriculturii ecologice

Chiar în ţările dezvoltate unde agricultura ecologică deţine o pondere mai importantă, acesta a fost şi mai este încă susţinută prin diferite pârghii economice (prime, scutiri de taxe etc.). În prezent, când aceste forme de susţinere a agriculturii ecologice sunt eliminate din diferite motive, se constată revenirea unor agricultori la sistemul de agricultură convenţională.

Produsele ecologice sunt adeseori susceptate a toxice ca urmare a unei tehnologii deficitare de-a lungul procesului de producţie, dar şi a conservării şi păstrării produselor agricole cu privire la combaterea bolilor. Consumatorii sunt puşi în situaţia de a alege între posibilitatea prezenţei micotoxinelor în produsele ecologice şi prezenţă reziduurilor de pesticide în produsele agricole rezultate în sistemele de agricultura convenţională.

Caracteristici organo-leptice (aspect-gust) uneori  deficitare la unele produse agricole.

Există posibilitatea ca unele produse ecologice, ca urmare a neutilizării de produse chimice de combatere a bolilor şi dăunătorilor, a regulatorilor de creştere şi a altor substanţe chimice, să aibă un aspect comercial deficitar (ex. fructe mai mici, cu pete pe ele etc.), dar acest aspect negativ este pe deplin compensat de valoarea nutritivă şi biologică a acestor produse.

Prezenţă produselor ecologice false pe piaţă.

Anumiţi comercianţi sunt atraşi de preţul şi profitul mare al produselor ecologice şi comercializează produse agricole convenţionale ca fiind produse ecologice.

 Ing. Prot. Mediului Albert Felecan Sorina

şi Ing. Prot. Mediului Voevod Mihai

Agricultura ecologică

Principii de bază ale Agriculturii ecologice se bazează pe o serie de principii şi idei, cum ar fi conservarea sistemelor naturale de transformare ciclică, utilizarea resurselor regenerabile în sistemele de producţie şi prelucrare, protecţia habitatelor vegetale şi animalelor sălbatice, sporirea biodiversităţii, utilizarea raţională a apei, susţinerea conceperii unui sistem integrat de cultivare care să contribuie la crearea unei filiere de prelucrare şi distribuţie echitabilă din punct de vedere social şi responsabilă în ceea ce priveşte mediul natural. Principiile de bază ale agriculturii organice sunt:

·   protecţia mediului înconjurător;

·   menţinerea şi sporirea fertilităţii solului;

·   respectul pentru sănătatea consumatorilor;

·   menţinerea biodiversitaţii ecosistemelor agricole;

·   reciclarea substanţelor şi resurselor cât mai mult posibil în cadrul exploataţiilor agricole;

·   considerarea exploataţiilor agricole ca entităţi în echilibru;

·   menţinerea integrităţii produselor agricole ecologice, de la producerea acestora şi până la comercializarea lor, cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, în armonie cu legile naturale;

...

Ing. Prot. Mediului Albert Felecan Sorina

şi Ing. Prot. Mediului Voevod Mihai

Articolul complet poate fi gasit aici

ATESTAREA, ÎNREGISTRAREA ŞI PROTECŢIA PRODUSELOR agro-alimentare ROMÂNEŞTI

Oficiul Naţional al Produselor Tradiţionale şi Ecologice Româneşti este instituţie publică, cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, finanţată integral de la bugetul de stat.

În calitatea sa de instituţie publică specializată, asigură: promovarea conceptului “Produs de calitate“  precum şi a conceptului “Produse ecologice”; asistenţă tehnică producătorilor / procesatorilor în elaborarea documentaţiei conform legislaţiei comunitare şi naţionale pentru a solicita protecţia indicaţiilor geografice, denumirilor de origine şi specialităţilor tradiţionale garantate ale produselor agricole sau alimentare româneşti, la nivel naţional şi comunitar ; asistenţă tehnică în elaborarea de proiecte pentru promovarea produselor tradiţionale şi ecologice româneşti; promovarea  imaginii produselor tradiţionale şi ecologice româneşti; organizează seminarii, cursuri şi activităţi de formare şi informare pentru grupuri de producători sau procesatori,fermieri,asociaţii profesionale,etc.

Articolul complet il gasiti aici

Agricultura ecologică (organică sau biologică)

Motto:

 “Alimentele voastre să fie

 medicamentele voastre!”

Hippocrat, 410 î. Hr.

Agricultura ecologică (denumită şi organică sau biologică) a apărut în Europa ca urmare a unor experienţe negative determinate de utilizarea produselor chimice de sinteză, generate de tehnologiile agricole de tip intensiv, industriale, bazate pe mecanizarea şi automatizarea excesivă a tehnologiilor de producţie, precum şi datorită folosirii în cantităţi mari a pesticidelor pentru protecţia plantelor şi a biostimulatorilor în alimentaţia animalelor (antibiotice, hormoni etc).

Agricultura ecologică a luat naştere la începutul secolului XX, însă principiile acestui sistem de agricultură au fost promovate după cel de-al doilea război mondial, de către consumatorii şi medicii preocupaţi de efectul alimentelor asupra sănătăţii oamenilor. 

Pe parcursul anilor ’50, obiectivul principal atribuit agriculturii era de a satisface, datorită unei creşteri foarte importante a productivităţii agricole, nevoile primare de hrană şi creşterea nivelului de trai în C.E. Se înţelege, aşadar, că a fost greu pentru agricultura ecologică să obţină un ecou favorabil în acest context.

În schimb, sfârşitul anilor ’60 şi mai ales anii ’70 corespund cu apariţia conştientizării importanţei protecţiei mediului, la care agricultura ecologică putea da un răspuns adecvat. S-au creat noi asociaţii regrupând producători, consumatori, şi alte persoane interesate de ecologie, de o viaţă legată de natură. Aceste organizaţii şi-au dezvoltat propriile caiete cu îndatoriri, cu reguli de producţie ce trebuie respectate.

Cu toate acestea, agricultura ecologică a înflorit cu adevărat în decursul anilor ’80 când modelul nou de producţie şi interesul consumatorilor pentru aceste produse a continuat să crească, atât în majoritatea ţărilor europene, cât şi în alte ţări, ca SUA, Canada, Australia şi Japonia. Asistăm acum la o creştere importantă a numărului de producători şi la o demarare de iniţiative în domeniul prelucrării şi comercializării produselor ecologice.

În decursul timpului numeroase persoane au contribuit şi influenţat dezvoltarea agriculturii ecologice prin munca lor practică şi prin numeroase studii.

Astfel, termenul de agricultură ecologică a fost utilizat pentru prima dată de Lord Northbourne. Termenul derivă din conceptul “ferma ca organism” fiind explicat în cartea sa “Priveşte spre pământ” (1940) unde descrie o abordare holistică şi ecologică a fermei.

Sir Albert Haward (1873 - 1947), numit uneori fondatorul mişcării “ecologice” a influenţat mult la începutul secolului XX înţelegerea fertilităţii solului şi importanţa asupra productivităţii acestuia. Urmând o abordare agro-ecologică, el a observat importanţa crucială a managemetului humusului în sol. El a lucrat timp de 25 de ani ca cercetător agricol în India, unde a dezvoltat cunoscutul proces de compostare care a explicat arta tradiţionlă a compostului pe baze ştiinţifice. Cele mai cunoscute cărţi ale sale sunt “Testament agricol” şi “Agricultură şi grădinărit pentru sănătate şi boli”.

În anul 1943, Lady Eve Balfour publică lucrarea “The Living Soil” care a contribuit la dezvoltarea agriculturii ecologice în Marea Britanie.

Fermierul japonez Masanobu Fukuoka practică în anii 1940 ceea ce el denumeşte “agricultura în care nu faci nimic- fără arat, fără fertilizat, fără control al ierburilor şi fără pesticide”. Cu această metodă el poate cultiva cereale cu producţii comparabile cu cele de la culturile intensive. Această metodă nu numai că ajută pământul să susţină populaţiile sale naturale, dar Fukuoka considera că este superioară economic chiar şi metodelor moderne. Cele mai cunoscute cărţi ale sale sunt “Modul natural de a face agricultură” şi “Revoluţia cu un pai”.

Din punct de vedere istoric agricultura ecologică a cunoscut în Europa următoarea evoluţie:

·                   anul 1924 marchează începutul agriculturii ecologice în Germania, odată cu lansarea cursului de agricultură biodinamică a lui Rudolf Steiner;

·                   în perioada 1930-1940 doctorul Hans Mueller activează în Elveţia unde dezvoltă sistemul de agricultură organo-biologică, acesta fiind în prezent cel mai răspândit sistem de agricultură ecologică din ţările germanice (reprezentat prin „Bioland” în Germania şi „BioSuisse” în Elveţia);

·                   în anul 1946 se înfiinţează Asociaţia Solului din Marea Britanie;

·                   anul 1967 corespunde publicării primelor standarde organice de către Asociaţia Solului din Marea Britanne;

·                   în anul 1972 se înfiinţează Federaţia Internaţională a Mişcărilor de Agricultură Organică IFOAM la Versaille, Franţa;

·                   se înfiinţează în anul 1973 Institutul de Cercetare pentru Agricultura Organică din Elveţia, care este în prezent cel mai mare institut de cercetare pentru agricultura ecologică din lume;

·                   în anul 1975 se înfiinţează Fundaţia “Ecologie şi Agricultură” din Germania;

·                   la nivelul anilor 1980 se înfiinţează majoritatea asociaţiilor şi organizaţiilor pentru agricultură ecologică şi se publică standardele de bază IFOAM;

·                   în 1985 Franţa adoptă legislativa cu privire la agricultura ecologică;

·                   în 1990 are loc prima expoziţie de agricultură ecologică în Germania, la Nuremberg;

·                   1991, corespunde înfiinţării Grupului regional IFOAM al Uniunii Europene;

·                   în 1991, apare reglementarea UE 2092/91 cu privire la agricultura ecologică, care devine lege în 1993;

·                   în 1992, apare reglementarea EU 2078/92 care prevede măsuri de sprijin financiar pentru agricultura ecologică în UE şi se pune bazele programului IFOAM de acreditare;

·                   anul 1995 corespunde lansării primului plan de acţiune pentru agricultura ecologică din Danemarca;

·                   în 1999 apare reglementarea privind Dezvoltarea Rurală cu nr. 1257/1999, care prevede măsuri de sprijin financiar pentru agricultura ecologică în UE; de asemenea, apare reglementarea CE nr. 1804/19 iulie 1999, care se referă la producerea de produse agricole ecologice de origine animală şi se adoptă Codex Alimentarius guidlines;

·                   în 2000 la Copenhaga se lansează Agenda 2000 pentru UE care prevede măsuri de sprijin financiar pentru agricultura ecologică,

·                   în luna mai a anului 2001, la Copenhaga se fac primii paşi pentru un plan european de Acţiune pentru agricultura ecologică.

Acest context favorabil dezvoltării agriculturii ecologice se datorează, în mare parte, grijii consumatorilor de a vedea expuse produse sănătoase şi de a respecta mai mult mediul. În paralel, serviciile administrative oficiale recurg, treptat, la recunoaşterea agriculturii ecologice introducând-o în temele de cercetare şi adoptând o legislaţie adecvată acestui sector (de exemplu, în Austria, Franţa, Danemarca). Pe de altă parte sunt acordate subvenţii atât la nivel naţional, cât şi la nivel regional de către unele state membre din profitul obţinut din acest tip de agricultură.

În ciuda acestor eforturi, agricultura ecologică a rămas, totuşi, în această perioadă, cu un handicap datorat confuziei care există în ochii consumatorilor privind însăşi semnificaţia conceptului de agricultură ecologică şi restricţiile pe care le implică aceasta. Această confuzie este cauzată, mai ales, de existenţa mai multor "şcoli" şi "filozofii" diferite, de absenţa unei armonii a terminologiei folosite, de prezentarea heterogenă a produselor, de amestecul care se face între produsele ecologice, produsele de calitate, produsele naturale, etc. Utilizarea frauduloasă a indicaţiilor care fac referire la acest mod de producţie contribuie, pe de altă parte, la întărirea acestei confuzii.

Conform definiţiei, date de Organizaţia pentru Alimente şi Agricultură FAO (Food şi Agriculture Organization), şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii OMS în Codul Alimentarius”, agricultura ecologică reprezintă un: “sistem global de producţie agricolă (vegetală şi animală), care privilegiază mai mult metode de gestiune decât recurgerea la factori de producţie de origine externă. Din acest punct de vedere sunt utilizate, de preferinţă, metodele de cultură ecologice şi mecanice în locul produselor chimice de sinteză”.

Ing. Prot. Mediului Felecan Sorina şi

Ing. Prot. Mediului Voevod Mihai